Legenda lu' Mos Nicolae

Ca toate poveştile şi aceasta începe cu a fost odată… un băieţel pe nume Nicolae. Despre Moş Nicolae s-au scris multe legende şi povestiri, dar iată ce a ajuns la urechile noastre!

Se spune că Nicolae locuia într-un satuc cu oameni de tot felul. El era tare bun şi special, iar dorinţa sa cea mai mare era să îi ajute pe cei mai puţin norocoşi, aşa că, atunci când a crescut, a făcut tot posibilul să transforme visurile celor din jur în realitate. Pentru că rămăsese orfan şi mostenise o avere destul de mare, în fiecare noapte, Nicolae se deghiza şi le oferea oamenilor din satul său mâncare, haine şi ce mai aveau nevoie.

Timpul a trecut, iar într-una din zile Nicolae a aflat că un tată din satul său era gata să îşi piardă cele 3 fete din cauza faptului că era foarte sărac şi nu avea să le dea moştenire. Un negustor pusese ochii pe ele şi voia să le ia ca să îi fie sclave.

– Nu se poate aşa ceva, s-a gândit Nicolae. Aşa că s-a furisat într-o noapte în casa lor şi a aruncat o pungă plină cu bani în camera fetei celei mai mari.

– Uite, tată, cineva ne-a trimis aceşti bani şi voi putea să mă mărit! Si aşa a fost. Fata s-a măritat cu un băiat care îi era drag şi a fost fericită.

La fel s-a întâmplat şi cu fata mijlocie. Bătranul tată era foarte fericit, dar şi foarte curios să vadă cine era binefăcătorul familiei sale. Aşa că, peste încă un an, s-a hotarât ca, înainte de căsătoria celei mici, să pândească noaptea ca să vadă cine era cel care îi ajuta familia.

Ca să nu fie descoperit, Nicolae s-a suit încet pe acoperiş şi a aruncat săculeţul cu bani pe hornul casei. Acesta a căzut într-un ciorap care era pus la uscat la gura focului. De aici şi obiceiul ca micuţii să primească multe cadouri în şosetele agăţate la sobă sau in pantofiori, lângă uşă, pentru cei care stau la bloc şi nu au sobă.

– Om bun, cum te numeşti? Vreau să ştiu şi eu cine este cel care mi-a adus atât de multă bucurie, să-ţi multumesc pentru salvarea fetelor mele! a spus bătrânul tată.

 – Nicolae este numele meu, dar te rog să nu mai spui nimănui ce am facut! Pentru o faptă bună nu se aşteaptă răsplată.

Atunci bătrânul s-a întors la copilele sale, multumindu-i în gând zilnic lui Nicolae pentru bunătatea sa. Iar Nicolae, a continuat toata viata sa sa faca bine de fiecare data cand a putut.

Spre deosebire de Moş Crăciun, Moş Nicolae nu li se arată niciodată copiilor. Se spune că este bătrân şi, când îşi scutură barba deasă, cad şi primii fulgi de zăpadă pe pământ. El îşi dă seama cine a fost cuminte şi cine nu printr-o simplă privire pe fereastra casei şi are cadouri pentru toţi copiii. Cu o singură conditie. Aceştia să-şi lustruiască ghetuţele şi cizmuliţele, să le lase noaptea la uşă şi să spere ca Moşul le aduce mere, nuci, portocale, jucarii şi chiar şi câte o bombonică, deşi dulciurile se manâncă doar cu măsură. Cei neascultători primesc o nuieluşă de măr şi trebuie să aştepte până anul următor ca să găsească în pantofi daruri frumoase.

Dar Moş Nicolae este aşteptat în întreaga lume.

De exemplu, în Germania, pe lângă ghetuţe, copiii pregătesc o scrisoare pentru Moş şi câţiva morcovi pentru caii care îl aduc pe simpaticul bătrânel. In Franţa se spune că vine călare pe un măgăruş, alături de Moş Nuieluşă, iar la copiii olandezi, moşul ajunge pe mare. In România, de Sfântul Nicolae unii copii pun în apă crenguţe de pomi fructiferi, pentru ca acestea sa înflorească şi sa le aduca noroc.

Selecţie de legende şi povestiri din întreaga lume, Interpretare – Claudia Lungu

Dimineata mea....

    Ma sperie din ce in ce mai mult tot ce citesc, tot ce aflu pe net, tot ce aud la tv sau radio, de fapt  e grav ca nu aud ce trebuie ca sa ne fie bine. Si nu doar ca nu aud ceva frumos, ci si vad lucruri si povesti duse la o extrema exagerata, observ priviri care imi intuneca sufletul linistit, constat ca sunt martor la discutii interminabile despre statistici, morti sau imbolnaviri grave, internari la ATI sau  chiar sinucideri.... Unde e optimismul si bucuria sosirii sarabatorilor de iarna, unde e euforia vacantelor de iarna, unde e speranta ca vine Mos Craciun si nerabdarea cu care cantam colinde?! Incerc sa privesc altfel lucrurile, zilele. Diminetile mi -s cele mai frumoase, zambesc, ies la magazin cu bicicleta si salut fericita pe cei care imi ies in cale. Nimic....Primesc inapoi grimase triste, priviri intunecate, oameni garboviti, ingandurati, plini de griji, parca uitand sa rada, sa fie veseli sau optimisti. Nu e nimic, nu ma sperii, merg mai departe, dau exact peste episodul care te implineste ca om, o imagine simpla, modesta dar plina de iubire. Toate aceste imagini poarta si ele masti, sa nu uitam ca e perioada oamenilor cu botnita (le zic eu), dar in ciuda acestui accesoriu, ar trebui ca zambetul sa ti umple fata, privirea.... 

      Vad deodata in fata mea, mergand agale, incet si ezitant, o pereche de batranei, el un batran simpatic si inca in putere tinandu o pe a sa jumatate de mana strans si tragand o usor dupa el, dansa, o femeie la o etate inaintata, pasind mai greoi, poate din cauza vreunei suferinte mai vechi.... nu stiu. Nu mi dau seama, insa acea strangere de mana puternica si acel mers unul langa celalalt iti ofera un tablou unic, plin de iubire a celei ce numim noi  DRAGOSTE, sau cel putin ceva sincer, mai rar de gasit in prezentul asta agitat..... Acea secventa  m a  facut cea mai bogata privind o, le am multumit in gand ca am fost partasa pentru cateva clipe la povestea lor, la iubirea lor, m am incarcat pozitiv si am trecut mai departe, zambind si cu ochii umezi de emotie, simtind ca undeva departe si eu am iubirea mea  si o simt oriunde doar daca e adevarata. O imagine simpla peste care dam (cred eu) zilnic, dar la care nu suntem niciodata asa atenti, iar acum, in contextul de azi, e mai important decat inainte sa observam aceste mici si modeste gesturi, care ne umple inima de fericire, dragoste si bunatate umana. Doar privindu le subtil vom putea sa trecem peste ce ni se intampla acum mai usor.

     A fost o dimineata splendida, minunata, superba, calda, desi afara se apropia un decembrie rece si gol....dimineata mea, o dimineata, in care m am bucurat ca macar eu am sesizat ca mai exista dragoste printre atatea necazuri si nenorociri mondiale.

A voastra, Andreea.

Ganduri, cifre,sentimente....

    Viata e scurta si uneori are multe surprize, pentru fiecare chiar adevarate cumpene, dar sigur pentru fiecare are rezervat ceva .... Destinul are si el rolul lui, dar cel mai important cred ca e mana lui D zeu in orice patim. Desi e ceva placut, chiar daca e ceva trist, ne e menit sa ni se intample neaparat. Nu putem nimic schimba din cartea LUI. Finalul e acelasi la fiecare, cu o moarte suntem datori toti, important e cum e drumul pana la ea, printre ciulini, printre flori, pe ploaie sau soare, destinatia e aceeasi. M am gandit mereu in ultimul timp, urmarind cifre si statistici aiurea la tv sau la radio, mi am dat seama ca gresim cu totii. Trebuie traite zilele, fiecare ca fiind ultima din viata noastra, trebuie sa ne bucuram privirea in fiecare dimineata  cu lumina si stralucire. Trebuie sa multumim tuturor pentru ca avem norocul sa traim acea zi. Si cel mai important e sa stim sa spunem in fiecare zi celui care ne e alaturi si tine la  noi ca il iubim si ca ne pasa....

  Hai sa traim frumos clipele, sa pretuim mult ce avem in prezent si chiar si ce ne dorim, sa impartasim visele cu ceilalti, sa uitam ce e invidia si rautatea si sa invatam sa radem mai des la tot ce ne inconjoara. Chiar de mai avem o zi de trait sau 10 ani, nu conteaza, triam si atat, zambim, ne bucuram de orice, nu barfim si nu purtam ranchiuna! Fiti fericiti ca meritati! IUBITI ca asa veti fi mai buni si frumosi si in interior si in exterior! Credeti in minuni! 

  A  voastra , Andreea.

Romania din toamna lu' 2020

   Toamna lu' 2020, un an  trist, un inceput trist al vietii noastre sau mai bine zis continuarea trista a ceea ce va fi sfarsitul umanitatii....incet incet dar sigur. O toamna frumoasa, calda inca, blanda, insa mereu sub presiunea multicolora a pericolului, a riscului de a te intalni cu virusul ucigas, virus care ne a luat de langa noi parinti, prieteni, rude sau chiar copii. Un an in care educatia a picat testul in fata bolii si indiferentei omului, un an in care stam sub umbra culorilor, ironie sau nu, culorile vii care ar fi putut fi veselie, ar fi putut insemna bucurie, acum se ascund in diferite coduri si scenarii- scanariu rosu de covid, cod galben de ploi, scenariu verde sau cod portocaliu de vant.

    Toamna lu' 2020 , o toamna care era mereu o speranta a copiilor ca se reintalnesc si isi povestesc vacanta la bunici, o toamna in care ne bucuram de fructele si legumele proaspete din gradina, o toamna in care ne faceam planuri pentru Revelion si pentru ca ne reintalneam cu totii de Sarbatorile de iarna sau la ski a devenit un anotimp trist, depresiv, plin de teama ca nu  vom mai avea fotografiile de grup de pe partia de sanius sau de la serbarile scolare cand sosea Mos Craciun.  

     Ne trezim zilnic cu frica de a asculta stirile si de a  auzi cum trebuie sa ne ferim de virus sau ce trebuie facut in scenariile multicolore stabilite de cei de la conducere, ne sculam mereu cu aceasta repulsie fata de tot ce inseamna desinfectant sau spirt, farmacie sau masca faciala. Privim in oglinda si le multumim celor din linia intai , medici, asistenti, politisti, pompieri, care cu ultimele puteri fac fata nebuniei maladioase pentru ca noi sa mai putem zambi o data si o data. Privim intotdeauna pe fereastra intrebandu-ne :  Vom mai avea un viitor cert, sigur, noi sau nepotii nostri? Se va termina vreodata aceasta confuzie si nesiguranta generala?  Asteptam tot de la noi un raspuns, pentru ca azi nu mai suntem aici decat noi, persoanele in care sa avem incredere deplina. Noi si Dumnezeu! 

Doamne ajuta in ceva mai bun, in ceva mai frumos! Si cu rabdare, poate poate vom trece peste tot raul acesta.....

A voastra. Andreea.

De luat aminte ...... e greu si dureros

 

   "O batranica simpatica intra tacticoasa intr-o cofetărie. Chelnerița aduce iute meniul și-i cere comanda. Bătrâna răspunde:

– Cât costă o felie de tort?

Chelnerița răspunde:

– 3 lei.

Bătrâna scoate niște monede din buzunar, începe să numere încet și apoi întreabă din nou:

– … și cât costă cea mai mică?

Chelnerița devine puțin nervoasă pentru că avea multe mese de servit.

I-a răspuns:

– 2 lei.

– Nu-i nimic, atunci o iau cu plăcere pe cea mai mică, a răspuns bătrâna.

Chelnerița a adus felia de tort enervată și imediat a pus nota de plată pe masă gândindu-se ca nu cumva să plece imediat băbuța și să nu achite.

Bătrâna, mâncând foarte încet și cu plăcere tortul, s-a ridicat încet, a pus banii pe masă, a scris ceva pe o foaie de hârtie și a plecat.

Pe marginea farfurioarei mai lăsase un plic.

Când chelnerița s-a dus să curețe masa, a observat că bătrâna îi lăsase bacșiș un leu.

Emoția și surpriza i-au adus o suferință în suflet nespusă.

S-a întors repede să caute bătrâna pentru a-i returna bănuțul și a-i mulțumi.

Era prea târziu, plecase.

I-a părut rău că a judecat-o pe bătrână ieftin.

Bătrâna avea doar 3 lei și tocmai luase o felie de tort de 2 lei pentru a-i da 1 leu ca dar.

Apropiindu-se tânăra din nou de masă, observă un plic pe care îl deschise și descoperi o poză:

Era o fotografie cu chipul mai tânăr al bătrânei ținând în brațe un copil.

Apoi citi un bilet:

Maria

Nu mă cunoști...

Părinții tăi acum 20 de ani au avut un accident și au murit.

Te-am crescut până la 3 ani, apoi și eu am suferit un accident vascular, iar tu ai fost înfiată.

Te-am găsit greu, iar astăzi am văzut-o în tine pe fica mea. Mare bucurie!

Semeni leit cu ea!

Te iubesc nespus!

Acum am plecat la azilul de unde sunt...

Nu mă căuta...

Ai aici adresa și o cheie unde vei găsi o locuință cu tot ce îți trebuie. Este a ta și a viitorilor tăi copii...

Nu plânge...

Te îmbrățișez cu mult dor și drag,

Bunica Ana.

Tânăra izbucni în lacrimi și săruta atât poza cât și scrisoarea.

Cu 1 leu în mână stătea și privea la Ceruri.

După 2 săptămâni de căutări găsise azilul unde stătea bunica.

Când a ajuns acolo cineva o așteptă pe Maria și îi spuse:

- Vă rog să ne iertați.

Bunica Ana a plecat la Ceruri acum 4 zile.

Știa că veți veni și v-a lăsat câteva cadouri.

Vedeți casa nouă de alături?

Este construită de ea pentru bătrânii singuri. Ați avut o bunică minunată.

Tânăra se așeză pe un scaun și își cuprinsese fața cu palmele sale, iar printre ele curgeau picuri de lacrimi...

Era durerea adâncă pentru bunica ei.

Această poveste reală arată clar că se pot trage concluzii pripite.

Pentru că înainte de a judeca pe cineva ar trebui să privești între pereții săi, să îi cunoști temerile și grijile lui.

Nu lovi !

Nu folosi cuvântul ca o armă pentru că doare!

Vei fi urmărit toată viața de răutatea lor...

Atunci vei vedea cât de fragil este omul din spatele aparenței.

Vei observa că sunt oameni minunați pe care nu îi cunoști dar îi judeci după aparențe.

Și Hristos a fost purtat pe brațele Maicii Domnului.

Și Hristos a avut o mamă.

Unii copii au fost legănați pe brațele mamelor lor, alții pe brațele bunicilor, sau nu au mai apucat nici o sărutare.

Unii copii dorm nemâncați sau loviți, iar alții în Africa mor de foame.

Mergi și sărută mâinile care te-au crescut și educat.

Dacă nu mai sunt roagă-te pentru ei! " (DAMIAN   PATRASCU)

A inceput scoala sau e doar o iluzie? Clopotelul a sunat azi a haos....

    Anii ' 85... 15 septembrie... emotii, larma, veselie.   2020....14 septembrie ... confuzie, frica, masti. Oare care dintre cele doua scenarii s ar apropia  mai bine de un debut de an scolar ?!Este clar, nu? Unii ar incerca sa caute si un lucru bun in cele de mai sus, sperand sa se pastreze o minima bucurie pe fata macar a celor mici cand au pasit din nou in curtea scolii...Incercare esuata, as zice eu. Eu tot anii trecuti imi vin in minte tot mai frumosi si  mai voiosi. 

    Am fost azi cu unul dintre nazdravanii mei copii, sa particip la inceputul anului scolar, sa i fiu lui alaturi mai ales. El foarte fericit, incantat sa si revada colegii. Eu insa rezervata, mai retrasa si fizic si in declaratii si  zambete . De ce?!  Pentru ca in jurul meu aveam o alta categorie de oameni, parinti, profesori, decat erau acum 7 luni. Erau la fel fizic vorbind, insa foarte taciturni, enigmatici, cu priviri suspicioase si deloc emotionati, mai degraba tematori si intrebatori.... Foarte schimbati. De ce?! Din cauza a tot ce ni s a intamplat, o iluzie sau un adevar, acest virus, coronavirus, ne a transformat total. Invatatoarea, o doamna foarte simpatica si frumoasa, a incercat sa pastreze atmosfera emotionata din alti ani, zambindu ne si incurajandu ne mereu, insa era o umbra care plana peste tot, erau dubii, priviri stranii, frica si mai ales acele masti care iti aduceau aminte non stop de necazul acesta national. Sa zic ca astept ceva bun in viitorul apropiat de la sistemul educational, m as autominti! Sa spun ca nu mi pierd speranta pana in ultimul moment, n ar fi nici acest lucru ok! Dar ce am putea face?! Mergem inainte ca inapoi nu se mai poate, crezand non stop ca la scoala, curtea, se va mai umple macar o data de chicoteli si jocuri de copii, de zgomot, rasete si clinchet de clopotel..... Nu avem ce pierde daca macar ne imaginam aceste vise....

     Bafta prichindei, elevi si studenti! Putere si rabdare sa ne mai bucurati ca pana acum cu vioiciunea si nazdravaniile voastre!

Andreea (Elena)

Maine poate fi prea tarziu....(Das Leben ist zu kurz!)

       Ma tot gandesc daca sa scriu despre unele lucruri aici sau sa le tin doar pt mine... Apoi mi amintesc ca toate lucrurile frumoase care raman asternute pe hartie iti sunt martori vii in viata si te ajuta sa treci peste multe momente triste sau chiar depresive, care vor urma. Sunt constatari, fapte de viata, intamplari care nu as fi vrut sa se intample sau daca s au intamplat sa pot sa iau din ele tot ce e mai bun, sa am un exemplu pentru viitor. Ma sperie intotdeauna nepasarea oamenilor, indiferenta celor din jur, celor cu care interactionez in viata. Ma inspaimanta forta lor de a uita , de a nu mai stii sa zambeasca , de a nu se intreba daca cel de langa este ok, toti sunt doar pt sine, egoismul asta te schimba ca om, ca persoana si ca suflet. Incerc sa gasesc o forta in tot ce fac, pe unde umblu sau in cel cu care discut zilnic. Dar cel mai greu este ca nici nu sunt uneori lasata sa fiu bine.... o ironie a sortii, cand ti se ureaza de ziua ta, tot ce e mai bine si mai frumos pe lume si cand il gasesti si stii ca esti bine, ti se taie aripile si deoadata esti cel mai rau si mai nesimtit om, mai nepasator, rece si intransigent suflet. Sunt zile in care ma trezesc plimbandu ma pe strazi,prin locuri  unde  cu ani in urma gaseam puterea de a zambi fara sa am frana, locuri in care povestile spuse de tatal meu pe banca din parc prindeau contur in visele mele, locuri in care mirosul de tei mi era cel mai drag, locuri in care ma jucam voioasa cu Spiky, catelul meu, acum de mult printre ingeri. 

       Nu am stiut niciodata ca acele locuri, acum pustii, au o importanta mai mare la momentul acela, nu mi am dat seama ca trebuia sa ma opresc mai mult sa ma bucur de acele clipe unice atunci... Mai tarziu sunt doar umbre ale unui trecut frumos si nici macar o speranta la un viitor mai bun.... Pentru ca azi nu mai avem acea putere de a lupta pentru ce e minunat, pentru ce simtim ca ne defineste si ne face sa ne simtim excelent, azi ne complacem si ne plangem de mila si facem aceasta greseaala periodic. Iar daca indraznim sa ne ridicam de jos, sa avem puterea sau acea sclipire in priviri ca ne am simti mai bine, suntem criticati si umiliti pana la urma ca sa ne ingropam in aceeasi greseala de pana acum de a fi posomorati, pesimisti si tristi pentru totdeauna, intr o atmosfera morbida, rece si lipsita de orice urma de dragoste, fericire, optimism sau veselie.  Nu e bine nicicum. Cred ca sunt oameni, suflete, inimi pe pamant care au curajul sa si infrunte mult mai bine destinul, sa nu se sperie la nicio incercare pe care viata le o scoate in cale, care au tupeul sa spuna ce simt cat sunt vii, care stiu sa zambeasca  sau chiar sa rada cu pofta la orice ora si cu orice motiv si care duc cu ei asa bine tot  ce le rezerva prezentul incat le da si celorlalti din puterea lor de viata. Nu ne dam seama cand suntem cazuti moral, nimic nu ne face sa ne revenim decat un "te iubesc" spus exact cand trebuie. Parca e cel mai bun tratament pentru o depresie, parca e cel mai bun medicament petru cei care nu mai rezista si nu mai vad nicio solutie la problemele lor. 

         Nu stiu daca cineva acolo sus ma iubeste sau chiar acum s a nascut steaua mea, insa ingerul meu a aparut si e chiar destinul, care de fiecare data imi spune " Te iubesc mai mult decat ieri mai putin decat maine. Capul sus! " E tata sau nu, e bunica sau nu, e important ca e un inger din care imi iau forta si nu mai pot cadea, nu mai merg pe urmele nesigure ale unui viitor incert, calc cu voiosie din urma trecutul meu fericit, traiesc amintirile mele voioase si pline de optimism, privesc cu bucurie fotografiile copilariei mele, toate sub acelasi "te iubesc" care mi da aripi.... Iar viitorul il privesc mai sigura, mai plina de culoare si cu mici sperante. Este fericirea si multumesc celui care mi l a trimis. E in inchipuirea mea? Poate. E real? Poate, insa asta tot denota ca am puterea de a fi optimista si de a crede in ceva mai bun. Va fi mai rau? Poate . Va fi mai bine? Poate, insa orice va fi, prezentul este frumos, unic si  nu l as schimba pentru nimic in lume. 

      Te iubesc....  Indrazneste si spune , totul va fi altfel, totul este pentru a fi fericit.... Poate esti , poate nu, dar de ce sa nu incerci macar sa visezi?! Psihologie? Mi ar fi palcut sa studiez, dar  de ce? Pot fi autodidact, stiu sa culeg ce am nevoie din cei din jur, pot sa ridic capul si sa rad. Motivul? Rad pentru ca a mai trecut o zi, rad pentru ca maine va fi poate prea tarziu, rad pentru ca exista feiricre, rad pentru ca iubesc ingerii, visele si toti oamenii frumosi, buni si optimisti. Nu traiesc  cu nici un regret, mai am si sperante, doar sa stiu sa nu mi le pierd. Orice se va intampla, mai rau nu se poate! Mi-ar placea enorm si ca cei din jurul meu sa gandeasa la fel si sa pot sa le arat calea corecta, dar sunt inteleasa eronat de multe ori. E ceva gresit in asta? Nu cred!  Te iubesc.....

Acceasi Andreea, de fapt nu , Elena!  Andreea Elena

Fericirea

     Mereu m am gandit  sa scriu sau nu despre acest sentiment .... Nu este intotdeauna inteles bine sau simtit bine de catre fiecare, nu e trait asa cum trebuie de multi, insa e asa  frumos sa scri despre el, sa ti inchipui ca e cu tine, sa inveti sa l simti, sa i gasesti cea mai buna definitie.... Singura piedica este ca multi iti pun bete in roate, iti deformeaza realitatea, te opreste din visarea ta si iti ingreuneaza orice dorinta sa devina reala. Depinde de puterea ta de a birui tot si credeti ma ca eu am incercat..... Si culmea este ca am reusit! Nu mi mai pasa decat sa invat sa fiu fericita, implinita, cati ani or mai fi in fata, trebui  sa i traiesc ca orice printesa, ca o minune.... sa am fata luminata , sa stiu sa visez si mai ales sa cred in vise! Stiu ca realitatea e cruda si dura, dar ce ma costa sa fiu linistita , sa simt ca zbor, sa ma las dusa  in visul meu?! Nu am nimic de pierdut! Ca sa fii fericit , treb sa simti ca esti iubit, apreciat si admirat.
     Da, sunt femeie, sunt minunata. Da , nu stiu multe lucruri sa fac , dar ce fac le fac super si imi place ce fac. Imi place  sa ma plimb cu mine, imi place sa privesc cerul, imi place sa ating stelele doar in fotografii, dar imi place si reusesc, stiu ca reusesc pentru ca imi doresc asta. Ador sa respir aerul din jur, sa ma joc cu un catel, sa l mangai, sa ascult muzica.....Da, muzica ajunge cel mai repede la sufletul meu, la sufletul oricui care o lasa sa intre, care o intelege , o simte....Iubesc sa adun flori, sa le desenez, sa le ingrijesc, iubesc sa zambesc.... Zambesc la oameni, la animale, la nori,  la soare.... Mi am gasit Soarele , raza mea de Soare ma trezeste zilnic, ma mangaie, ma tine strans de mana , e a mea. Fiecare are una, insa nu stim poate s o gasim, ne e teama sa o cautam. O iubesc chiar daca ploua, o ador mai mult decat ieri si mai putin decat maine, e a mea si n o sa i dau drumul niciodata ,  atat timp cat sunt fericita , sunt luminata, protejata si atinsa mereu de ea. Sper sa tina cat mai mult.... si abia astept s - o sarut  zi de zi, sa i multumesc ca, datorita ei, nu mai mi e teama de lacrimi, datorita ei am inteles de ce traiesc, ce scop am pe pamant si  ce pot sa fac sau nu pentru mine sau pentru altii. Si e asa bineeeeeee! Poti invinge orice daca iubesti,  daca esti fericit, daca te simti minunat!

 Traiti momentul! Maine poate fi mai rau! Iubiti la orice varsta si iubiti tot in jur, e superb, e unic, e o minune! Iubirea e cel mai bun medicament la orice virus.... Zambiti , zambiti la tot ce e frumos sau nu, e magnific, e splendid, e viata....
Andreea

Kafka- poveste cu subinteles

 Luati aminte! E sublim!

   "La 40 de ani Franz Kafka (1883-1924), care nu a fost niciodată căsătorit și nu a avut copii, se plimba prin parc în Berlin cand a întâlnit o fetiță ce plângea din cauză că și-a pierdut păpușa preferată. Ea si Kafka au căutat păpușa, dar fără succes.
Kafka i-a spus copilei să se întâlnească ziua următoare să o caute. A doua zi după căutări fără rezultat, barbatul i-a dat fetiței o scrisoare de la păpușă în care scria "Te rog nu plânge, am pornit într-o călătorie ca să văd lumea. Am să-ți scriu despre aventurile mele."
Așa a început o poveste ce a continuat până la sfârșitul vieții scriitorului.
În timpul întâlnirilor sale cu fetița, Kafka îi citea scrisori atent compuse din partea păpușii cu mesaje pe care fetița le considera adorabile.
În final Kafka a adus înapoi păpușa (a cumpărat una nouă) pe care a dus-o la Berlin.
"Nu arată deloc ca păpușa mea", a zis fetița. Franz i-a dat fetiție o altă scrisoare în care menționa: "Călătoriile m-au schimbat." Micuța a îmbrățișat păpușica și a luat-o acasă fericită.
Un an mai târziu Franz Kafka moare.
După câțiva ani, fetița devenită adult găsește în păpușă o scrisoare. Era semnată de Franz Kafka și spunea: "Tot ceea ce iubești probabil va fi pierdut, dar în final, dragostea se va întoarce sub altă formă."  "   (text preluat de pe internet)

Andreea

Lovestory...a lifetime ago

     Mi amintesc cu nostalgie o poveste de dragoste, sincera, copilaroasa, pura, pe vremurile cand lumea era mult mai linistita, calma, onesta si  iubitoare. Da, iubea tot ce era frumos, natura, animale, munci agricole, fara laptopuri, gadgeturi si smartphone uri. Ma amuza si acum daca merg la tara, in varf de munte si intreb o localnica " Mamaie, ai un smartphone, imi trebuie urgent?" . Dansa ma priveste curioasa si raspunde "Bre, nu stiu limbile de la oras. Graieste in romana, fata draga, sa inteleaga baba!" . Zambesc...  Este totusi o placere uriasa sa o privesti si sa o insotesti sus in deal, observandu i pasul agale dar totusi sprinten, incarcat parca de un traseu invizibil, pus bine in ordine in mintea dansei, un plan de munca. Ma simt uneori in romanul lui Rebreanu, "Ion". Insa cobor in vale, orasul e mare, fumegand si agitandu se non stop, de la oamenii care il tot traverseaza grabiti pana la masinile  care il sufoca continuu. Nu are rost... Ma obosesc in prezent.  Eu cel putin am ramas cu sufletul in timpurile de odiniora, mai boema, retro, si desi era totul vechi si mai greu decat azi, ma relaxam mult mai mult. De aceea ma odihnesc cu gandul la vremurile mai de demult, de acum 25 ani. Liniste, solidaritate, sinceritate totala, dragoste adevarata....
      Anii 1995, anii majoratului, clasa a  XII a, varsta tuturor posibilitatilor, sau cel putin asa credeam noi pe atunci ....Emotii, melancolie, lipsa grijilor ne duceau  pe aripile visarii in fiecare week end.... Bluzele pana la buric, fustele mini sau raiatii colorati erau in voga. Dar mi amintesc cu drag de muzica, pe melodiile lui Roxette , Ace of Base sau Lambada ne indragosteam rapid si inocent de colegul sau vecniul de banca. Am retrait anii astia ori de cate ori am privit fotografiile ingalbenite de timp sau de cate ori citeam o carte mai veche. De fapt iubirea era ca o acadea pe care vroiam s o gustam la orice spectacol sau petrecere de majorat, ne indragosteam chiar si de o melodie, de un concept, de o idee noua, de o poza  a verisorului colegei de banca. Inchid ochii si imi trec prin simturi  o gramada de gusturi, de  mirosuri, salata boeuf a bunicii prietenei celei mai bune sau checul parfumat al matusii din capitala. Toti ne strangeam in grupuri, ademeniti de borcanelele cu bunataturi de la parinti sau rude.  Era o atmosfera mai calma si mult mai docila decat este acum, in vremurile de azi, cu atatea gadgeturi obositoare, masini galagioase sau poluare ridicata. Persista bunul simt, onestitatea si respectul, grija fata de cel de langa tine si veselia specifica varstei, tineretei, exuberanta unei perioade inca fara responsabilitati si probleme. Cel mai drag mi era momentul cand desfaceam cadourile, micile amintiri pt 18 ani, carti sau cutii de bomboane, buchetele de flori daruite bunicii care gazduia petrecerea sau o bratara luata de toti colegii sarbatoritului... O am si acum printr un sertar vechi de la biblioteca de la tara.... Erau mereu cadouri foarte simpatice, simple, modeste dar persista nostalgia lor si in prezent. Imi trece prin minte acum ce mandri eram cand un coleg avea voie sa dea o tura cu masina taticului prin sat si ne intreceam, noi fetele care sa-l insoteasca ... Aceeasi competitie era si la dansul lent, la blues-uri, care danseaza cu sarbatoritul sau sarbatorita. Fiorul primului sarut, prima atingere stangace... o intreaga poveste pe ascuns, timizi si rusinosi!
        Totul se finaliza la miez de noapte cu celebrul tort cu lumanari, preparat de bunica cu mare grija si atentie, tare gustos si aromat, la care de altfel participau toti, de la vecini, rude , prieteni pana la cunoscutii cei mai indepartati adunati de prin sat sau care ascultau la poarta muzica de petrecere. Erau veselie, voie buna, rasete , ocheade si imbratisarile de fericire...intram in al 18 lea an. Cu fiecare majorat al colegilor, ne apropiam si noi, fiecare, de al nostru... Emotiile se terminau acum si parca nitica tristete aparea , pentru ca trebuia sa plecam si sa ne dam intalnire din nou, dar lunea, la scoala, la ore, Unde povesteam iar cate ceva de la petrecerea de sambata sau o pregateam pe urmatoarea. Asta erau clasele a XI a, la final,  si toata  a XII a, aceste momente de relaxare din week end uri guvernau toate simtirile noastre pe parcursul a celor 9 luni de scoala. Apoi ieseau fotografiile, aveam albume intregi cu aceste clipe de neuitat prinse in culori si oranduite frumos intr-un mic album vechi...pe care azi il privesc cu melancolie si parca retraiesc acele momente unice.
       As  da cel mai de pret lucru pe care il am acum eu personal pentru a mai trai macar o zi din aceea parioada plina de agitatie, vioiciune si dragsote, dragoste de natura, de distractie, de frumos, de tinerete si de noutate.... Era viata anilor 1995 asa de vie, de multicolora, de care mi e tare dor!!!

 Va pup, Andreea.

Ingerul din mijlocul traumei

               Nu vreau sa para ca spun o poveste aici pe care se va asterne praful si va fi apoi uitata de toti sau trecuta in pagini de arhiva pt stranepoti. Nici nu stiu de ce scriu aceste randuri dupa ce am aflat o istorioara a unui necunoscut, care m a facut sa privesc zile la rand o fotografie indelung si sa incerc sa inteleg ce s a intamplat si de ce se hotarasc mereu ingerii sa coboare printre noi asa des.... Probabil as fi inca o persoana din zecile care il compatimesc si ii scriu mesaje de incurajare, nu vreau asta, vroiam doar sa pot intrevede o cale de a trece mai usor printr o drama, care in fata problemelor noastre, rutinate, a devenit infinit de dureroasa pentru el. Eu personal, cand am incercat (nu am reusit nici acum) sa inteleg motivele intamplarii si cauzele, sursa necazului, pe zi ce trecea, imi dadeam seama ca tristetile si amagirile mele, dezamagirile si lacrimile mele cotidiene sunt o picatura intr un mare ocean, in fata povestii acesteia....Nu vreau sa detaliez istorioara, probabil aceasta persoana s a tot saturat sa auda aceste mesaje de incurajare si diverse urari din toate partile, posibil ca si doreste sa fie sau sa i se povesteasca altceva, ceva vesel, nou. Asa as simti eu, asa as cere eu de la altii.... M am pus in locul lui 2 minute, nu am reusit , pentru ca am inteles ca sunt doar o umbra in fata durerii lui, ca nu merit nici sa ma gandesc pentru ca el e mai puternic decat multi oameni din jur.... Am realizat apoi ca suntem prea mici si ca puterea lui de a continua viata, in pofida acestei drame, e foarte mare....As vrea sa l privesc ca pe un exemplu, sa pot sa invat din forta lui, dar imi dau seama ca il vlaguiesc de ultimele sentimente frumoase si voioase cu care se incarca zilnic pozitiv din neant, cu care se trezeste si vrea sa inceapa o noua zi, sa faca ceva bine pt noi toti la servici sau intre prieteni. M as bucura sa gasesc solutie la tot, sa fac uitat tot ce e trist pt el, dar cred ca nu  m as descurca asa de bine ca el insusi....
              Din exterior se vede total altfel, insa poate in interior e si el la fel de slab si dezamagit ca noi toti, e si el nedumerit si trist si durerea va persista multa vreme d acum incolo, cred ca pentru totdeauna....Intr-o zi ar putea sa o inchida intr un sertar, a carei cheie sa o foloseasca mai rar, pentru a si continua traiul linistit. Ma intreb uneori, daca l as vedea in fata (nu vreau sa fac din asta ca si cum m as intalni cu un personaj mediatizat, ci cu un om simplu, normal, obisnuit) as putea sa i zic ceva, sa l salut sau sa port o discutie modesta?! Nu stiu. Poate da, poate nu....Doar daca as privi totul ca pe o poveste cu ingeri, un basm plin de iubire.... Mi e teama ca nu pot sa simt acest om bine, ca nu l aud corect, mi e frica ca o sa il fac, in discutia mea scurta, sa sufere sau ca o sa-l jignesc, mi e tema sa gresesc...(desi suntem toti  oameni nu?!) Insa tragedia e prea mare pt el.... N are rost sa ma mai intreb,nu?! Nu exista cuvinte pentru a povesti mai mult si nici pentru ca mesajul acesta sa ajunga corect in suflet.
           Este un cliseu sa i pot zice acum ca "timpul le vindeca pe toate" . M am saturat de aceasta propozitie insensibila si neadevarata.... Timpul amplifica durerea si amintirile, fotografiile sunt si mai triste cand vin sarbatori pustii, aniversari reci sau petreceri straine.  Dragostea ar putea vindeca  in timp (parerea mea), insa dorul de ingeri  va ramane tot acolo...
           Si el e un inger, care ne iubeste de Sus din stralucirea stelelor si din linistea noptii! Ramai cu bine, Mihai!

A voastra, aceeasi Andreea.
        

Coronavirusul , episodul 2

    Citesc zilele astea pe internet zeci de pareri si intamplari nefericite sau mai putin nefericite, adevarate  lectii  de viata, unele ale unor necunoscuti, alte opinii ale unor oameni celebri. Daca stii sa cerni informatia si sa iei din fiecare ce este mai bun, as putea zice ca vei reusi intelege putin ce ni se intampla in perioada aceasta, intregii planete.
    Mi s a parut interesanta si foarte reala concluzia unui jurnalist roman plecat de la noi din tara mai de mult in Tenerife. Ne regasim fiecare in cate ceva asternut pe hartie de acest om, Emanuel Ciocu, un adevar care ne loveste in fata foarte dur mai ales acum, cand toti ne am schimbat ca fire, ca stil de viata.
    
     "Mă întreabă lumea, văd că stai şi faci glume pe Facebook, nu eşti stresat cu restaurantul?! Ba da. Dar mai degrabă resemnat. Că sunt convins că situaţia asta va mai dura minim două luni de acum şi aproape sigur că n-o să-l pot redeschide. Şi nici n-o să pot să-l vând cuiva. În ţara cu cele mai multe baruri şi restaurante din lume raportat la numărul de locuitori. Sunt îngrijorat pentru că era singura sursă de venit a familiei. Dar sunt pe val. Valul care-i mătură pe toţi. Însă până la urmă „restaurantul” suntem noi, oamenii. Fără noi e doar o licenţă, nişte mobilier de la IKEA şi frigidere vechi. Am supravieţuit şi înainte de el şi o s-o fac şi după. Şi nu vă gândiţi la rezerve financiare pe care mă bazez. Dimpotrivă, datorii la bancă.
Dar cine sunt eu să mă plâng că pierd nişte obiecte când alţii îşi pierd persoanele dragi acum?! Criza asta ne scutură ca pe nişte copii răsfăţaţi ce am fost cu toţii şi ne arată priorităţile.
Începând cu restaurantele. Ne vindecă de snobismul ultimelor decenii. De haute couture-ul culinar. Şi ne reaminteşte că alimentaţia nu e ambalajul artistic în cantităţi microscopice ci nutrienţi şi micronutrienţi. Că mâncăm pentru a trăi, nu pentru a ne da în spectacol. Ne reaminteşte că mor copii de foame în timp ce noi dăm sute de euro pe un meniu de degustare.
Am fost un norocos. Oricine a lucrat într-un restaurant îţi poate confirma că e imposibil să ai TOATE după-amiezile şi wekend-urile libere. Eu am reuşit. Să lucrez doar cât era Leo, fiul meu, la şcoală, să-mi formez şi obişnuiesc clienţi că deschid doar de luni până vineri, de la 13 la 16. În rest să fiu liber. Dar chiar şi aşa, realizez acum, nu aveam timp să-l văd şi să vorbesc cu el cum o fac zilele astea. Pentru că am timp doar pentru noi.
Oamenilor săraci le e frică de foame şi boli. Dar majoritatea planetei e formată din săraci. Îngroziţi acum. Dar chiar dacă oamenii caută isteric mâncare şi protecţie sanitară şi le cumpără compulsiv lumea trăieşte o revelaţie, că majoritatea lucrurilor pe care le cumpăra până acum o lună sunt dispensabile, inutile. Parfumuri de marcă, genţi de mii de euro, ceasuri scumpe, haine de firmă. Ce reprezintă toate astea acum când stai închis în casă? În lipsa relaţiilor şi mai ales a aparenţelor sociale revenim la esenţial. Azi un Maserati valorează cât un Logan.
E o lecţie despre merit. Realizăm acum că avem nevoie de medici şi cercetători, mai mulţi şi mai bine plătiţi, decât de fotbaliştii şi vedetele tv – care în afara ecranului nici nu ştim cu ce se ocupă. Fotbalişti plătiţi cu sume astronomice, care fac reclame la exact la lucrurile de care nu mai avem nevoie în momentele astea. Acum ne dăm seama, peste tot în lume, nu doar la noi, că am investit mai mult în stadioane decât în spitale şi laboratoare de cercetare. Azi, adevăraţii influenceri ai lumii, a ce va mai rămâne din ea, sunt la muncă.
Şi după fotbal se prăbuşesc pariurile care s-au dezvoltat pe spatele lor. Şi toate jocurile de noroc, de la mini-cazionurile care au inundat cartierele la loteriile naţionale. E o vindecare forţată de această boală. Norocul azi înseamnă altceva. Să treci cu bine prin asta, nu să câştigi bani pierduţi de alţii.
Virusul ăsta mic, care circulă nevăzut, ca un duh, ne spiritualizează într-un sens bun. Autentic. Ne vindecă de habotnicie. Ne desprinde de icoane, pe care nu mai avem voie să le pupăm, de hainele cu fir de aur ale preoţilor, de linguriţele lor, de moaşte şi brâuri şi de tot ce am materializat în materie de religie. Ne reaminteşte că adevărata credinţa e în spirit nu în corp şi cu atât mai puţin în obiecte. Ne relevă, mai mult ca niciodată că opulenţa oamenilor bisericilor contrastează cu acel Isus lipsit de bunuri materiale. Aşa ca noi acum.
Azi, mai mult decât oricând în cei 43 de ani ai mei, cred că învăţăm adevărata valoare a lucrurilor din viaţă.
Emanuel Ciocu "

 Va las sa reflectati in tihna! Va doresc sanatate maxima si liniste sufleteasca!
 A voastra, Andreea.

Coronavirusul, episodul 1

   Mda... n as fi vrut sa va scriu despre acest subiect, insa toate transformarile din ziua de azi din jurul meu, ma fac sa realizez ca, indirectm sunt si eu aruncata in acest tumult inutil, intr o isterie nejustficata, intr o frica a fiecaruia pentru diverse lucruri, niciodata o teama reala si gandita. Ma intreb retoric, daca toti am fi fost asa tematori si egoisti cum am dat dovada in ziua de azi, cine ar mai fi luptat pe front sau cine ne ar mai fi salvat din diverse calamitati?!
    Toate au pornit de la acest virus, un microb care se presupune ca omoara oameni, ii pune la pat si le slabesc puterile.Nu stim nici acum sursa lui reala, insa cunoastem sigur ca face ravagii, el sau alti microbi, cert este ca populatia e daramata. Acum fiecare cum intelege sau daca intelege acest lucru.
    Ma tot gandesc la cei care muncesc si lucreaza pentru noi toti zilele astea microbiene, acela nu are teama ca va duce virusul la familie acasa, nu ii e teama ca va lua chiar si el aceasta boala ?! De unde atat curaj sa mearga sa infrunte orice numai pentru a ajuta sau pentru a fi alaturi de cei bolnavi?! D zeu ne incearca , sunt sigura, acum se vad adevaratele valori ale omului si poti cerne pe cine te poti baza sau  nu. Poti intelege importanta sacrificiului adevaratului prieten, acum in momentele astea vei vedea realitatea, pe care nu o observasei pana acum, fiind prins in frumusetea si bucuriile vietii. Viata e totusi frumoasa daca o traiesti cu un scop si stii ca ai pentru ce te trezi si pentru cine lupta.
     Poate ziceti ca acestea sunt doar marunte cuvinte, insa doar gandul  pozitiv ca vrei sa faci ceva pentru cel de langa tine, sa ajuti, este un fapt care va ramane in sufletul tau. E ca si cum nu ai trait degeaba, esti mandru ca ai facut ceva bun. Nu pot salva vieti, insa pot ajuta la salvarea lor.... Da, poate cu un mare risc, dar romanul e luptator, nu? Ai un loc aparte acolo Sus daca aici Jos, ai inteles ce e sacrificiul! Viata e doar una si trebui traita fara frica, rusine, orgolii si egoism.
       Am realizat ca teama poate scoate din tine  acum rautate, vanitate, minciuna, secrete  si inconstienta necontrolata. Am cunoscut acum dusmani ce mi sunt prieteni si prieteni ce mi au devenit inamici. Imi pare rau ca acum, cand trebuia sa  fim toti solidari pentru a reusi mai rapid sa invingem acest microb nevazut, am devenit chiar invers unii cu altii....
      Poate D zeu nu se supara, poate ne va ierta si acum! Sa fim sanatosi si atenti cu totii si la tot!
   Un sfat indraznesc sa va dau:  nu sariti peste nicio etapa a vietii, nunta, aniversare, botez sau alta sarbatoare, doar pentru ca acest virus isi bate joc de noi. Viata e prea scurta si frumoasa, deci traiti momentul ca si cum nimic rau nu s ar intampla, doar atunci putem invinge boala aceasta. Bineinteles ca trebuie sarbatorite cumpatat acum, dar nu trebuie uitate!
      A voastra, Andreea!

Adevarul sau ce l mascheaza cel mai bine

    Buna, dragii mei. Nu as fi vrut sa va scriu dar simt ca duc o lupta fada cu adevarul. Uneori simt ca mi e dusman, alteori ma ajuta. Insa cel mai aprig moment este cand cineva nu te crede, stiind ca tu ai spus exact realiatatea. Nu ai dovezi sau inregistrari si orice ai spune, esti inteles gresit, total aiurea. Dar cum avea tata o vorba "ai incredere in bunul D zeu!", atat mi a mai ramas sa fac. Alteori te ametesti in explicatii inventate si atunci esti crezut, fix cand nu trebuie, fix cand vrei sa ascunzi  adevarul.
      Recent ma zbat sa mi demonstrez ca ma insel, ca poate cel mai bun sau cea mai buna prieten sau prietena este cel, cea  care te crede.  Dar cum pot sa lupt cu fatarnicia unor persoane, cu falsitatea lor asa de bine jucata in fata altora, facandu se ca intruchipeaza pe bunii samariteni, atenti la nevoile si la surprizele celor apropiati?!
      Ma doare ca cei in care credeam, ca ma pot bizui pe ei, m au dezamagit. Ma doare ca nu sunt lasata sa spun pana la capat ce e de spus, ca nu sunt crezuta si daca incerc sa mint, sa ma prefac, atunci, culmea, sunt foarte bine crezuta si compatimita. Dar eu vreau adevarul, nu doar ce vor ei sa vada sau sa auda. adevarul ala care doare....
       Deunazi, o intamplare care ar fi putut sa ma coste viata , m a pus pe ganduri, am incercat sa cern adevaratele prietenii, cei carora le pasa sau nu, dar in primul rand, cei care ma cred. Exista persoane, care stiu sa asculte pana la capat, care, in primul rand, ma cred si exista cealalta categaorie, care orice as face sau zice, ma critica dur. Daca cineva iti povesteste ca asa s a intamplat si ca asa ai patit, cum poti avea tupeul sa zici: " eu nu cred ce zici ca tot ce zici imi face rau!" Pai asculta ma pana la final, prietene! Cum sa ti faca rau, un sfat care ti l cer sau doar povestea care sta in spatele cuvinteleor mele?! Nici macar nu ma lasi sa termin, pe bune?!
       Doar imi doresc ca timpul sa schimbe atitudinea oamenilor si felul lor de a se intoarce asa de mult impotriva mea!(pe gratis) Ma rog sa nu fie prea tarziu pentru mine, cum era sa fie acum, deunazi... Insa stiu, ca doar asa, daca nu o sa mai fiu eu, o sa se afle si or sa se inteleaga multe lucruri. Asa am patit si eu cu tata, cand n a mai fost el, am dat sens cuvintelor lui si l am crezut... dar era prea tarziu!
       Ma doare mult si ca in spatele atator lucruri frumoase, surprize sau mesaje pentru alte persoane, sunt tot eu, insa nici atunci crezuta, pur si simplu un om invizibil....Nu vreau merite, dar de ce nu sunt crezuta, nu inteleg?! Ce rau am facut eu sa patesc astea?! Eu, care pun la suflet... E chiar asa dificil sa ma credeti, spun adevaruuuul?!
Multi mi au spus sa renunt, ca degeaba incerc eu sa lamuresc pe cineva de adevar, ca daca respectiva persoana nu vrea sa vada acea latura, daca e orbita de perdeaua falsitatii si irealitatii, n o sa ma creada in veci.... Nu mai am putere sa m invart in cercul asta vicios, incercand sa i dau de capat, incercand sa gasesc solutii, daca nu exista dorinta si nici macar rabdare si intelegere, degeaba ! Cert este ca adevarul a fost cel mai mare cosmar al meu pana acum. Mai bine ma invatam cu minciuna....
        Ma rog ca macar copiii mei sa nu aiba ghinionul meu! 
 A voastra Andreea.
Va pup!

In memoriam Cristina Topescu

      Este foarte nedrept sa zic acum in fata voastra ca am ceva in comun cu omul jurnalismului, persoana sensibila care imi aparea de multe ori la stiri, Cristina Topescu, imi cer iertare, nu am cunoscut-o decat ca oricare dintre noi, de la televizor. As fi judecata aspru daca as certa pe cineva pentru felul cum s- au comportat cu ea sau  cum nu au inteles- o deloc si asta cand era in viata.  Ma enerveaza la culme cum apar tot felul de viteji dupa razboi, dar in timpul luptei, era o lupta  cu viata ,nu? unde erau toti, unde erau si nu apareau s-o incurajeze sau sa o ajute?? Haideti sa ne uitam in ograda noastra, sa gasim ce am gresit noi aici ca pe viitor sa stim si sa intelegem valoarea unui om cat el este in viata, nu apoi, caci atunci e prea tarziu pentru toti.
      Eu doar ma revolt caci sunt la fel ca ea mare iubitoare de animale, mai ales de caini, de tot felul. Aici poate am o minima asemanare cu ea. As face orice pentru catei si, la fel ca multi alti iubitori ai acestor patrupede,  m as uita pe mine pentru ei. Este injust ca profesionalismul de mare nota al acestei persoane sensibile si fine, Cristina Topescu, sa fie umbrit de acest hobby foarte bun, plin de viata, rabdare si gratie: iubirea de catei.  Pacat ca noi romanii, nici in ultimul ceas nu realizam ce greseli enorme facem si ce oameni pierdem din vinovatia noastra.....
       Tot respectul de la mine, un om simplu, un no name al tarii acesteia, ca multi altii pentru personalitatea ziaristei Cristina Topescu, pentru doamna ecranului Cristina Topescu, pentru mama curajoasa  a necuvantatoarelor daruitoare de dragoste si pentru fiinta pura, curata si senina, Cristina Topescu! Jos palaria! Si poate acolo SUS, printre ingerasi, iti vei gasi si prietenii patrupezi, pe care i-ai mai pierdut de a lungul timpului, singurii care nu te au dezamagit vreodata. Veti avea liniste si tot timpul sa va odihniti in liniste si lumina! Iarta ne ca ne -am purtat asa rece cu tine. Ne vom duce toata viata, aici JOS, durerea asta ca te am pierdut prea devreme, prea dur, prea nedrept....
        Ramas bun, om cald,bun si optimist! Multumim pentru ca te -am cunoscut si ca ne-ai invatat atatea lucruri frumoase, unice!
Andreea