Te iubesc

 Da.... te iubesc.Nu pentru ca esti perfect, nu pentru ca ai stiut mereu ce sa faci si cum sa fi, nu pentru ca ai venit in viata mea si ai transformat o pe toata intr o poveste fara umbre. Te iubesc pentru ca esti tu. Pentru felul in care razi fara sa  ti dai seama, pentru linistea pe care o aduci cand lumea devine prea zgomotoasa. Pentru felul in care nu incerci sa rezolvi problemele ci doar ramai acolo pentru mine , asta inseamna mai mult decat mii de cuvinte. Te iubesc chiar pentru momentele in care ma certi sau ma corectezi.

Te iubesc pentru omul pe care il vad cand altii nu privesc. Pentru oboseala pe care o ascunzi. Pentru lucrurile de care nu vorbesti. Pntru visele pe care inca le porti in suflet. Te iubesc si in zilele in care ti e greu, pentru ca iubirea nu inseamna sa iei doar partea frumoasa a lucrurilor , ci sa cuprinzi intreaga poveste, cu temeri ,trecut, imperfectiuni, cu tot.

Iar cel mai frumos lucru este ca langa tine nu simt sa joc vreun rol. Nu trebui sa fiu mai puternica, mai buna, mai sigura decat sunt.Pot doar sa exist si tu ai devenit acel loc rar in care sufletul meu traieste.

 Nu stiu ce ne va aduce timpul, cate drumuri vom mai avea de parcurs, cate furtuni vom avea de trecut, dar stiu ceva :intr o lume vesnic schimbatoare exista doar un adevar pe care il aleg azi. Te aleg pe tine, cu tot ce esti, cu tot ce ai fost si vei deveni si da... te iubesc simplu si realist. O fac nu ca intr o poveste perfecta, ci ca intr una adevarata , pentru ca mie mi se pare cea mai frumoasa poveste dintre toate. E poestea noastra unica.....

Universul etern al iubirii

 

         ”Era o seară liniștită în Ardeal, când pământeanca noastră, Ilinca, a fost teleportată pe holodeck. Acolo, un extraterestru pe nume Andrei, venit dintr-o planetă moldovenească interstelară, o aștepta. Împreună, descoperă un complot haotic: o conspirație de clătite cosmice, o confuzie cu pufuleți galactici și un robot poet care compune strofe fără noimă. Când Ilinca simte tragedia intergalactică, transmite telepatic durerea către Andrei, iar el, copleșit, gustă popcornul cu ardei iute. În acel moment, Ilinca îi întinde o halbă rece de bere. Astfel, haosul cosmic e oprit, iar prietenia lor salvează ambele lumi!

Ilinca, cu nasul un pic ridicat spre cerul plin de stele, se gândea că cititorii ei sunt doar umbre. Dar în acea seară, cineva a îndrăznit să o abordeze...

Cu acel mesaj neașteptat, universul ei calculat s-a cutremurat ușor. Iar Andrei, în felul lui, urma să descopere că stelele acelea aveau mai multe povești de spus.

În mijlocul acelei treceri de la un stadiu la altul, Andrei, de pe alt tărâm al stelelor, și Ilinca, cu calmul ei ardelenesc, au transformat ciocnirea culturilor într-un dans neașteptat. În loc de frică, s-au trezit mai aproape ca niciodată, fascinându-se unul pe celălalt. Iar astfel, povestea lor se scria singura.

Cu o mirare care li se citea în ochi, au simțit o atracție de neconfundat. Emoția a crescut în intensitate, ca un curent electric, până când s-au regăsit într-o contopire plină de sens. Iar la final, atracția lor a devenit reală, în acel moment trăit cu o intensitate de neuitat.

Pe măsură ce emoțiile lor creșteau în interior, devenind tot mai intense, atracția dintre ei a devenit inevitabilă—ca un fir invizibil, care i-a atras unul spre celălalt, fără nicio îndoială.

În punctul culminant al atracției lor, presiunea emoțională a izbucnit ca o eliberare inevitabilă, iar corpurile lor s-au contopit, într-un moment de o intensitate absolută, în care timpul părea să se oprească pentru ei.

Atracția a devenit și mai puternică, ca un lucru interzis din copilărie, care acum se hrănea din adâncul sufletului lor, aducând o plăcere pe care nu o cunoscuseră niciodată până atunci.

De atunci, s-au regăsit în nopți eterne, contopindu-și ființele, împletindu-și sufletele, trăind cele mai profunde emoții și dorințe. Fiecare clipă împreună era un vis tăcut, atât de delicat și profund, încât fiecare cititoare ar simți lacrima alunecând, atinsă de o poveste ce tresaltă în inimă.

În infinitul rece al stelelor, destinul i-a despărțit, dar inima i-a chemat mai departe. Chiar și când nu mai exista niciun semn că s-ar regăsi, absența aceea a făcut emoția să ardă mai intens. Iar când, împotriva oricărei speranțe, s-au regăsit, universul le-a șoptit că unele suflete sunt menite să se regăsească. Totuși, spre final, o distanță s-a așezat între ei, căci universurile lor ard în timpi diferiți. Iar a trăi în ritmuri opuse le-a amintit că, uneori, iubirea rămâne o stea ce strălucește dincolo de timp.

Prin dialoguri cosmice, într-o limbă  nepătrunsa de omenire, un fir telepatic universal, într-o vibrație spirituală înaltă, au înțeles că lumile lor sunt atât de diferite... Și totuși, au dorit cu ardoare ca acest conflict intergalactic să le mai poată uni drumurile, chiar și doar pentru acele momente suspendate, în care, în ciuda timpilor diferiți, să se contopească de plăcere.

Cu o dorință de nestăvilit, complotează să extindă conflictul cosmic, sperând ca lumile să se reunească. În acele momente, speranța, visul și energia lor se vor contopi, moleculele schimbându-și parfumul, iar fiecare gând va fi transmis prin priviri și atingeri, atingeri atât de puternice, încât vor crea găuri negre în univers.

Aceste găuri negre vor fi observate de oamenii de știință de pe ambele lumi, care, încercând să aducă logică acestui conflict cosmic, vor încerca să-l exprime în formule matematice. Dar vor realiza că cele două entități, din lumile lor diferite, contribuie cu o  energie inexplicabilă de către orice om pămîntean sau universal cibernetic la uniunea  lor perfecta și eterna .

 Cu trecerea vremii, oamenii de știință au crezut că fenomenul poate fi explicat. Au ridicat observatoare la marginile sistemelor stelare, au construit simulări care consumau energia unor sori întregi și au scris ecuații atât de lungi încât ocupau pereții unor orașe. Dar de fiecare dată când se apropiau de un răspuns, universul părea să și schimbe regulile. Găurile negre nu se comportau ca găuri negre. Nu devorau lumină. Nu distrugeau materie. Din când în când, eliberau ceva. Un sunet. O amintire. O emoție. Un cercetător de pe lumea lui Andrei a jurat că, pentru o fracțiune de secundă, a auzit un râs venind din centrul uneia dintre anomalii. O cercetătoare de pe lumea Ilincăi a raportat că instrumentele ei au înregistrat ceea ce părea imposibil: urme măsurabile de nostalgie. Desigur, nimeni nu a publicat oficial aceste concluzii. Academiile galactice nu acceptau astfel de absurdități. Și totuși, datele continuau să apară. Între timp, Andrei și Ilinca învățaseră să se întâlnească în spațiile dintre lumi. Nu în locuri. Nu în timp. Ci în acele intervale rare în care realitatea obosea să mai fie rigidă. Acolo nu existau armate, nici frontiere, nici teorii. Doar stele suspendate și liniștea dintre două bătăi de inimă.

    — Crezi că vor înțelege vreodată?  întrebă ea. Andrei privi marea de lumină care curgea pe sub ei. — Nu. — Niciodată? — Vor încerca să transforme totul în formule. — Și nu pot? El zâmbi. — Cum măsori dorul? Ilinca nu răspunse. Pentru că, undeva, în adâncul ei, știa că avea dreptate. Există lucruri pe care inteligența le poate descrie. Și există lucruri pe care doar sufletul le poate recunoaște. În acea clipă, la miliarde de kilometri distanță, senzorii celor două civilizații au detectat încă o anomalie. Încă o "gaură neagră". Încă o ruptură în țesătura universului. Cercetătorii s-au grăbit spre terminale. Generalii au convocat ședințe de urgență. Politicienii au cerut explicații. Dar nimeni nu știa că, în centrul fenomenului, nu se afla o armă. Nu se afla un experiment. Nu se afla un dezastru. Ci doi călători ai unor lumi diferite care refuzau să accepte că distanța este mai puternică decât apropierea. Iar universul, în felul lui misterios, părea să țină cu ei.

În universul lui Andrei, cerul era traversat de panglici albastre de plasmă vie. Orașele pluteau între inelele unei planete gigantice, iar noaptea nu exista niciodată cu adevărat. În universul Ilincăi, timpul curgea altfel. Stelele răsăreau și apuneau în culori imposibil de descris, iar munții de cristal păstrau ecoul gândurilor rostite cu secole în urmă. Deși îi despărțeau realități incompatibile, amândoi începuseră să simtă același lucru. O prezență. O chemare. O voce. Nu o voce auzită cu urechile. Ci una simțită undeva între inimă și suflet.

      Într-o seară, Andrei se opri pe terasa observatorului său și privi spre constelațiile pe care nimeni nu le putea cartografia. — Ești acolo? întrebă el încet. La milioane de universuri distanță, Ilinca se afla pe marginea unei stânci de lumină roșiatică. O adiere îi ridică părul. Și fără să știe de ce, răspunse: — Da. Andrei tresări. Nu auzise un răspuns. Dar îl simțise. — Mi-e dor de tine. În lumea Ilincăi, răspunsul ajunse distorsionat. Nu ca o propoziție. Ci ca o emoție. Ca o căldură. Ca o promisiune. Ea închise ochii. — Și mie. Tăcerea se așternu. Dar nu era o tăcere goală. Era plină de prezență. Plină de lucruri nespuse. În zilele următoare, conversațiile lor continuară. Niciodată simultan. Niciodată perfect. Fiecare vorbea în lumea lui. Fiecare credea că celălalt îl aude. Iar universul traducea după propriile reguli. — Ce vezi acum? întrebă Andrei. Ilinca primi: — Ce simți acum? Ea zâmbi. — Simt că nu mai sunt singură. Andrei primi: — Văd o lumină care mă găsește oriunde m-aș ascunde. Niciunul nu realiză că întrebările și răspunsurile nu se întâlneau. Și totuși... Se potriveau perfect. --- Într-o a treia lume, ascunsă între cele două universuri, trăia un cercetător pe nume Eryon. Ani întregi studiase anomaliile gravitaționale care apăreau între civilizațiile aflate în conflict. Într-o noapte, instrumentele sale înregistrară ceva imposibil. Două răspunsuri. Fără întrebări. Primul: „Simt că nu mai sunt singură.” Al doilea: „Văd o lumină care mă găsește oriunde m-aș ascunde.” Eryon petrecu luni întregi analizând datele. Apoi ani. Încercând să afle ce întrebări puteau genera asemenea răspunsuri. Până când descoperi adevărul. Nu existau două conversații. Exista una singură. Fragmentată între universuri. Și în jurul ei se născuse întregul conflict intergalactic. --- Generalii nu l-au crezut la început. Au râs. Au amenințat. Au încercat să-l reducă la tăcere. Dar dovezile continuau să apară. Fiecare explozie stelară. Fiecare anomalie. Fiecare ruptură gravitațională. Toate conduceau către aceleași două surse. Andrei. Și Ilinca. Nu ca dușmani. Ci ca puncte de echilibru. Două ființe pe care universurile încercau să le aducă împreună. În cele din urmă, după decenii de conflicte, generalii au luat cea mai neașteptată decizie din istoria galactică. Pace. Nu prin arme. Nu prin tratate. Ci printr-o întâlnire. --- Locul ales era o stâncă uriașă suspendată între dimensiuni. Sub ea curgeau oceane de lumină lichidă. Deasupra ei străluceau șapte sori. Niciun ceas nu funcționa acolo. Nicio lege fizică nu era stabilă. Doar emoțiile rămâneau reale. Andrei ajunse primul. Ilinca apăru câteva clipe mai târziu. Pentru o vreme nu spuseră nimic. Se priveau. Ca și cum fiecare încerca să confirme că celălalt există cu adevărat. Ilinca fu cea care rupse tăcerea. — Atâția ani... — Știu. — Și totuși parcă te cunosc de o viață. Andrei zâmbi. — Poate pentru că ne-am căutat prin mai multe vieți. Ochii ei se umeziră. — Știi ce este ciudat? — Ce? — Că acum nu mai am nicio întrebare. Andrei se apropie. — Nici eu. — Nu vreau să aflu de ce s-a întâmplat. — Nici eu. — Nu vreau să înțeleg universul. — Nici eu. — Vreau doar să fiu aici. Pentru prima dată după mult timp, amândoi râseră. Un râs simplu. Liniștit. Uman. În acel moment, războaiele se opriră. Generalii coborâră armele. Flotele se retraseră. Sistemele stelare reveniră la viață. Nu pentru că cineva câștigase. Ci pentru că, în sfârșit, nimeni nu mai avea nevoie să lupte. --- Când s-au despărțit, nu au existat promisiuni. Nu au jurat nimic. Nu au cerut eternitate. Știau deja. Universul avea să-i găsească din nou. Așa cum găsește oceanul râurile. Așa cum găsește primăvara semințele ascunse sub zăpadă. Iar când vor simți din nou acea chemare, emoția acumulată între întâlniri va crește asemenea unui bulgăre care se rostogolește la vale. Tot mai mare. Tot mai puternic. Purtând în el amintirile tuturor întâlnirilor trecute. Până când, într-o altă epocă și într-un alt colț al existenței, vor privi din nou aceiași sori și vor înțelege că nu destinația i-a unit. Ci drumul pe care l-au ales de fiecare dată unul către celălalt. ”

 

(compozitie proprie a singurei persoane importante din inima mea  B.R.C.) 

Aceeasi Andreea 

POVESTE- inceput si sfarsit

 

      Am inteles tarziu de ce ma sunase si de ce tocmai mie imi ceruse ajutorul, poate prea tarziu...Dar sunt fericit ca mi am ascultat instinctul si pot spune ca as fi regretat sa nu fac exact cum o sa va povestesc. Pot spune ca e o poveste trista  insa e ceea ce m a implinit si m a completat in momentul in care ma simteam pierdut .Salvarea a venit pe neasteptate si de la cineva de la care nu mai speram sa vad solutii pentru mine.

        Sa revenim. In acea zi de primavara insorita primisem un telefon, un apel ciudat in care eram  rugat de o voce masculina  straina sa vin la o ora stabilita  intr un anume loc. Primul impuls  a fost sa refuz, insa  am zis sa incerc. Nu aveam ce sa pierd, eram liber la ora aceea.

      ^^Buna. Nu ma cunosti, nu cred ca e necesar neaparat. Am venit pentru altcineva.^^

      ^^Buna. Nu inteleg . Si nu stiu de unde ma cunosti.^^

      ^^Nu te cunosc, nici nu mi doresc. Va suna ciudat, dar am o rugaminte doar ca de la on la om. ^^

       ^^Cred ca ne pierdem timpul. Ce ai putea tu sa ma rogi?  Ma grabesc.^^

       ^^Asculta ma 2 min ca sa intelegi. Sunt o cunostinta a Ritei si cred ca stii despre cine vorbesc.^^

       ^^Da, dar cred ca vreau sa uit .....Si nu pentru ca ea e vinovata cu ceva , ci din cauza mea.  Vreau sa ma axez pe munca acum. Ea stie asta .^^

          ^^Vezi, exact asta vreau sa ti zic. Nu e vina ei si nu merita sa se chinuie asa in necunoscutul asta creeat de tine si fuga ta. Ea nu stie ca am apelat la tine. Stiu ca i ai spus, insa eu doar te rog sa te vezi cu ea fara sa i dai intalnire sa vezi tu singur daca e ok sau nu.^^

     ^^Nu stiu ce sa zic si cum sa fac asta.^^

     ^^Iti spun eu cand iese in parc cu Wolf si dai intamplator peste ea. Macar incearca . Este ok?^^

   ^^ Bine, ultima data ^^, am raspuns dupa cateva minute de gandire. Personajul dubios mi a dat adresa si ora si eu a doua zi urma sa trec intamplator prin acelasi parc ccu Rita.

      Acum incepe povestea. In ziua stabilita m am dus in acel parc si intr adevar am vazut o pe ea, impreuna cu Wolf, in iarba . Incerca sa l dreseze cum o facea de atatea ori , ii plac mult cainii . Aveam nitele emotii caci o vedeam dupa atata vreme in care nu ne mai intalnisem fizic. Speram ca mi vor trece. Dar ele erau mai intense. M am apropiat . Ne am privit , credeam ca va avea o reactie tridimensionala de bucurie .A fost foarte retinuta in gesturi.  N a fost deloc cum as fi crezut eu, am primit doar o replica ciudata si zisa cu un zambet usor si cu vocea linistita pe care poate o asteptam de mult....

       ^^Stiai ca exista un stejar in Apuseni vechi de 500 ani care ramane verde si iarna??^^

      ^^Nu, insa e ceva interesant de stiut. Ar iesi o mobila faina din acel stejar nu?^^ am zis glumind si am privit o din nou mai cu atentie. Parea linistita, calma, acum parca si impacata. Iar eu aveam din ce in ce mai intens un vibe pozitiv pe moment, chiar acum de cand  o intalnisem din nou.  Intelegeam mai tarziu de ce. Am petrecut o dupa amiza frumoasa cu discutii interesante ,nici nu am simtit cand a trecut timpul....

       Asa au urmat inca alte cateva luni in care ne intalneam toti 3, eu, Rita si Wolf, la orele de dresaj  ale  patrupedului. Erau dupa amiezi placute , linistite , uneori mancam cate un sandvis, beam cate un ceai cald din termos, depanam amintiri, spuneam glume., de multe ori o  surprindeam cu bancuri  si radea cu pofta minute in sir. Ma simteam de minune in coimpania ei, cum nu ma simtisem niciodata in graba noastra dinainte , stresul si  agitatia de acum ceva vreme .....Imi placea acum si mai mult , parca eram alt EU, alt NOI, si cu siguranta EA era alta persoana , mai puternica , mai energica si plina de iubire. Emana din prviri dragoste , bunatate si jovialitate, ma facea sa ma simt minunat , linistit,  plin de speranta in viitor . Ma facea mereu sa zambesc la giumbuslucurile lui Wolf.  

       Alteori imi placea sa i aduc cate o napolitana cu ciocolata , pe care o savuram impreuna pe o banca in parc.  Apoi ea scotea o cutie de suc parca stiind ca mi se facea sete. Intr o zi o sa mi astampar setea asta cu un sarut, o sa i fur un sarut , timid dar dornic in acelasi timp. Gandeam asta zilnic  facandu mi curaj si nevrand sa stric vraja momentului.  Cel  mai intens lucru care nu mi dadea pace era ca realizam pe zi ce trece ca stateam de vorba cu ceeasi persoana cu care eu am refuzat sa fiu, de care am fugit pentru ca mi a fost teama sa ma las sa simt ceva care se contura , ceva unic si frumos, iar acum nu intelegeam de ce sunt in alta lume cu ea , mai  fericit,mai bine, mai linistit. Parca trecusem un hop pe un drum ales de mine, iar acum in fata era totul lin, drept si insorit. Si totul chiar imi placea mai mult ca inainte. Parca am dat timpuluii timp sa mi fac timp in timpul EI si al MEU..... Era ceva inexplicabil. Era ceva dulce si  magnific in mine, in NOI. Toate incertitudinile, nesiguranta ,trairile incetosate din interiorul meu dispareau cand eram cu ea din nou.

     A venit si ziua sarutului,  un sarut dulce si pofticios, pe care i l am furat cand ea radea la o gluma a mea ca de obicei, pe nepregatite, neobservate, dar pe care mi l a dat asa rapid, fara sa se impotriveasca, parca eram doi adolescenti abia indragostiti. Apoi mi se facuse un chef s o iau in brate, vroiam mai mult,  o doream din nou. A fost deajuns acea atingere sa mi imaginez ca trebui sa continuam totul, povestea. Insa vroiam ca si ea sa si doreasca, sa o simt ca ma vrea iar si iar... Trebuia rabdare inca.

      Dupa o luna am invitat o la mine la masa, cu aceeasi timiditate parca de cand eram mai tineri. Mancarea fierbinte, paharul de vin, povesti si glume spuse cu buna dispozitie, o noapte si mai fierbinte si parca cea mai frumoasa de pana acum , toate au facut sa traim momente unice pe care le pastrez si acum in amintire. Eram fericit, acum abia stiam ce e fericirea, iubirea sincera. Trebuia sa trec prin Iad ca sa inteleg unde e Raiul.....Atunci credeam ca gasisem tot ce pierdusem la un moment dat, echilibrul. Era din nou inceputul povestii noastre. Au urmat cateva luni perfecte.

       Dar a venit si ziua care mi as fi dorit sa fie stearsa din calendar, o zi trista, incolora si fara  viata..... la propriu si la figurat. Era chiar finalul  povestii,  sosit parca prea iute, neanuntat, in pripa. As da timpul inapoi sa nu traiesc acea zi.

       Mergeam catre parc ca in fiecare zi si abia asteptam sa i vad pe Rita si pe Wolf.  Vroiam sa i propun sa ne mutam impreuna, toti 3. Vroiam sa trec la urmatorul pas in prietenia noastra magica..... Cand am ajuns am dat doar de Wolf si prietenul Ritei, cel care ma sunase cu un an in urma . M a privit  si  mi a intins un plic.

^^ Unde e Rita?^^ am intrebat nelinistit .

^^ O sa intelegi totul dupa ce citesti asta ,^^ a zis el  si s a indepartat incet fara alte comentarii, cu ochii rosii de plans.

       Am deschis plicul tremurand si parca cu aceeasi frica cu care acum un an venisem in parcul acesta s o vad pe EA....Scrisoarea  ei va ramane pentru mine raspunsul la toate intrebarile mele si in acelasi timp cea mai sfanta amintire. Dupa ce am citit randurile ei, am stiut ce castigasem si ce pierdusem in acelasi timp.

 

 ^^  Draga mea iubire, ( acum pot sa ti zic asa pentru ca nu mai pot deranja si nu ti mai pot induce frica de mai frumos, de mai  indragostitm nu mai poti fugi....)

 Cand citesti aceste randuri  eu sunt bine si  asta datorita tie. Am  cunoscut fericirea libera, dragostea sincera  si neincatusata , curajul de a rade si de a creea povestea noastra.  Mi ai redat pofta de viata in ultimele luni . Am simtit si am stiut dintotdeauna ca te vei reintoarce, dar nu am stiut cum ne vom reintalni. Insa din momentul cand te am revazut am stiut ca atunci incepe povestea adevarata , povestea noastra....Stiam ca tu nu vei mai avea acele frici, acele intrebari si angoase ca inainte. Abia atunci te am regasit, erai mai aproape de mine ca niciodata, te am putut iubi cum mi am dorit..... Si vedeam ca te simti bine si esti fericit asa, din acest motiv nu ti am spus de boala mea. Nu aveam de ce sa ti tai aripile si sa ne luam din acest elan frumos de a simti  dragostea pe bune cu o amarata de veste proasta care ne strica atmosfera, care ne inchidea iar printre griji si pareri de rau, regrete si vesnica mila pentru un om bolnav. Sa ma ierti pentru asta daca poti, dar nu i vedeam rostul. Era prea frumos ca sa nu las totul sa curga lin si calm. Sa ma las sa fiu EU, sa fim NOI si un colt de Rai. Acum in sfarsit voi ajunge acolo .... SUS si de acolo te voi supraveghea. Ti am lasat aici  jumate din bratara pe care  o am de la tine si pe care nu am scos o niciodata de la mana . Cand aceste jumatati vor fi iar un intreg sa stii ce ne vom reintani.  Pana atunci eu te astept cu rabdare asa cum am facut o mereu. Dar tu mai ai atatea de terminat aici JOS. Promite mi in gand ca doar dupa ce totul e gata si ai lasat totul in regula in familia ta, doar atunci vei veni la mine. Stiu sigur ca vom fi impreuna , aici sau acolo, conteaza ca am fost si ca am trait acea fericire pe care nu toti au norocul s o intalneasca, acea iubire  pe care nu toti au sansa sa o simta.... Te ador, te iubesc si te admir pentru tot ceea ce esti! Ma bucur ca ne am dat timp. Viata e prea scurta.

 

 Jumate de om....(cel care m a intregit ai fost tu)   ^^

     Intr adevar in plic era jumate din bratara pe care eu i o daruisem in urma cu 2 ani . Am atins o, am simtit aceeasi scanteie pe care am simtit o cand am sarutat o pe Rita de atatea ori....parca inca era prezenta. Am mirosit o, am simtit acelasi parfum pe care il stiam de cate ori o tineam in brate . Acum intelegeam perfect cat  de puternica era legatura noastra, cat de intensa a fost prietenia noastra si cat de adevarata a fost iubirea asta ,unica si sincera . Poate ca trebuia sa ma intristez mai mult, insa randurile ei imi lasau in inima o continuare a povestii nesfarsite dintre noi. Stiam ca nu asta era finalul nostru... Vom fi mereu impreuna, puternici si siguri pe noi, un intreg, un inceput si un final in orice . Astept clipa aceea, O astept pe EA....Am inteles prea tarziu ca eu ma vindecasem si d aia traisem abia acum aceasta perioada superba alaturi de iubirea vietii mele.

 Aceeasi Andreea

Validare sau convingere

 

   

       Mereu m am intrebat daca intalnesti dragostea adevarata o poti recunoaste? Acum am inteles dupa mult timp, e momentul acela cand nu mai poti respira, sanatos fiind, si incerci sa te apuci de orice, sa te tii, sa te pastrezi lucid si nu vezi de ce nu reusesti. Atunci e ea, dragostea. Dar dupa ce o gasesti cum o pastrezi? Si daca ai norocul s o ti in inima ta, cum inveti sa traiesti cu ea, cum te indepartezi de momentul disparitiei ei. De unde inveti sa te obisnuiesti cu dorul pentru ea?! 

     Mi am dorit o asa mult, am gasit o, o traiesc la maxim si in cea mai pura forma a ei, sincera, calda si fermecatoare.....zilnic, mai puternica ca ieri , mai slaba ca maine. Nu stiu sa invat sa fiu fara ea, incerc sa mi predau mie o metoda sa nu o pastrez cu disperare, sa ma calmez in fata perfectiunii ei, sa stiu sa simt corect ce mi inspira ea si ce mi transmite, sa observ imediat daca o pot pierde, sa previn orice tristete in preajma ei, sa fiu eu insumi langa ea.

     Imi doresc sa fiu fericita, atat, cu orice pret. O sa incerc sa realizez asta, e visul meu cel mai frumos, modest, greu de atins, insa nu imposibil si rezultatul va fi grozav, trairile mele vor fi spectaculoase.  Pentru unii sunt vorbe in vant, dorinta e diferita si scopul vietii e altul. Vreau sa nu dezamagesc, sa cresc cu rabdare langa aceasta iubire, sa ma maturizez si sa ma obisnuiesc ca doar asa imi va fi bine, fericita, iubita, dorita.  

      Desi e un sentiment lin, usor, e si profund si te definste cand ai aceasta sensibilitate in suflet. Niciodata nu ti perzzi sperata ca va fi o poveste frumoasa , cu happy end si plina de vraja interioara, farmec aparte. E dragostea, e momentul fiecaruia cand nimeni nu mai poarta masca, doar placere si sinceritate, optimism si veselie.

 

    Astept .....sigur  voi fi fericita, vom fi, important este sa mi doresc asta. Pentru ca el e soarele, echilibrul meu zilnic, restul sunt planetele, si asa va fi pana la final, o singura data in viata, caci soarele e unic. Doar trebui sa cred in aceste lucruri.

 

Despre fluturi

    Cunosteam o vorba . Toti avem muzica in sange, e deajuns doar sa o ascultam, la fel e si cu iubirea. Caad  ne nastem o avem in noi, e deajuns sa credem in ea...sa lasam fluturii sa zboare, sa se concretizeze acea plutire in vazduh, sa se implineasca. Copiii au la inceputul vietii aripi, depinde de cine e langa ei ca sa i invete sa zboare, sa si deschida aripile catre lumea aceasta superba si unica. 

     Niciodata n o sa stii cand ai nevoie de viata asta plina de dragoste, de puterea asta pe care aest sentiment frumos ti l da ca sa treci de toate rautatile din jur. E ca si respiratia,  n o ai,  nu mai  poti trai. Mi am dorit mereu sa le arat si apropiatilor aceasta senzatie minunata, insa nu am fost nici macar auzita, nici ascultata.  Am incredere si astept momentul cand insasi viata le va da o lectie si ii va face sa inteleaga ca fara iubire, nu putem fi umani, buni si linistiti.  Lasati fluturii sa zboare.....lasati primavara sa va inunde sufletul tot timpul anului! Deschideti neaparat daca dragostea va bate la usa!

 Andreea 

Despre femei (text preluat dar cu multe mesaje de transmis )

 

 " O FEMEIE despre femei

 

Singurătatea care apare după 40 nu e întâmplătoare, este consecință

La varsta maturității #multe femei nu rămân singure pentru că „nu mai sunt bărbați”, nici pentru că „standardele lor sunt prea înalte”, nici pentru că „societatea e stricată”. Asta e povestea de suprafață, spusă ca să doară mai puțin. Adevărul e mai adânc și mai incomod: singurătatea apare atunci când structura interioară nu mai poate susține relația. Nu din lipsă de dorință, ci din lipsă de spațiu interior real pentru celălalt.

La 40+, corpul nu mai minte. Psihicul nu mai poate compensa. Și relațiile nu mai pot fi jucate ca la 25, din chimie, din roluri sau din speranță. Tot ce e nerezolvat iese la suprafață. Exact atunci când femeia ar vrea, paradoxal, liniște și apropiere.

Am observat un lucru constant: femeia care spune „mă simt singură chiar și când sunt cu cineva” nu este o femeie fără relații. Este o femeie fără legătură reală. Cu sine. Cu corpul ei. Cu limitele ei. Cu adevărul ei. Și, foarte des, cu principiul masculin interior.

După 40, relațiile nu mai cad din cer. Ele se construiesc sau nu se mai întâmplă deloc. Iar aici apare ruptura.

Femeia care a învățat să se descurce singură ajunge să nu mai știe cum să fie în doi.

Nu pentru că nu vrea. Ci pentru că ani la rând a fost nevoită să fie puternică. Să ducă. Să rezolve. Să țină. Să fie „bărbatul” propriei vieți. A făcut asta ca să supraviețuiască. Dar mecanismul care te salvează la 30 te izolează la 45.

La un moment dat, forța devine zid. Autonomia devine armură. Independența devine neatingere. Și femeia începe să spună: „nu mai am nevoie de nimeni”. Nu pentru că e adevărat, ci pentru că a obosit să aibă nevoie și să nu primească.

Aici apare singurătatea matură. Nu cea a tinereții, care doare acut. Ci cea tăcută, a femeii funcționale, care are viață, muncă, copii, proiecte — și totuși, seara, simte un gol pe care nimic nu-l umple.

Problema nu este lipsa relației. Problema este imposibilitatea de a mai coborî garda.

Multe femei după 40 spun că vor un bărbat matur, prezent, stabil. Dar, inconștient, atacă exact aceste calități. Orice formă de autoritate devine suspectă. Orice limită devine pericol. Orice direcție clară devine amenințare la libertate. Și astfel, femeia rămâne cu bărbați indeciși, slabi sau indisponibili — exact cei care nu-i cer să se predea.

Nu pentru că asta își dorește. Ci pentru că psihicul ei nu mai recunoaște siguranța ca fiind sigură.

Relația adevărată cere vulnerabilitate. Iar vulnerabilitatea, după ani de autosuficiență, sperie mai tare decât singurătatea.

Singurătatea este cunoscută. Intimitatea este risc.

De aceea, multe femei aleg inconștient să fie singure „demne” decât în doi expuse. Aleg liniștea aparentă în locul posibilității de a fi văzute cu adevărat. Aleg controlul în locul abandonului. Aleg să nu sufere — și ajung să nu mai simtă.

La nivel profund, nu lipsa bărbatului doare. Ci lipsa contactului real. Lipsa atingerii care nu cere nimic. Lipsa prezenței care nu trebuie gestionată. Lipsa spațiului în care femeia poate, în sfârșit, să nu mai fie puternică.

După 40, femeia nu mai are nevoie de iubire romantică. Are nevoie de adevăr.

Adevărul că nu toate relațiile pierdute au fost pierdute din vina celuilalt. Adevărul că unele relații s-au rupt pentru că femeia nu mai știa să primească. Adevărul că singurătatea nu este un blestem, ci un simptom.

Un simptom că ceva din interior cere rearanjare.

Nu vindecare rapidă.

Nu soluții de Instagram.

Nu afirmații.

Ci restructurare.

Relația cu bărbatul de azi nu poate fi diferită până când relația cu masculinul interior nu se schimbă. Atâta timp cât femeia se bazează exclusiv pe forța ei, va atrage fie bărbați care o folosesc, fie bărbați care o evită. Niciunul nu poate sta într-un spațiu unde nu este nevoie de el.

Bărbatul nu se lipește de o femeie care nu are loc pentru el.

Iar locul nu e în viața ei, ci în structura ei interioară.

Când femeia începe să lase jos armura, nu devine slabă. Devine disponibilă. Când renunță la ideea că trebuie să controleze tot, nu pierde putere. Câștigă relație. Când încetează să mai demonstreze că se descurcă, apare, paradoxal, cineva cu care chiar se poate descurca.

Nu toate femeile vor ajunge aici. Unele vor alege să rămână singure și să-și construiască identitatea din asta. Vor spune că „nu au nevoie”. Vor ironiza relațiile. Vor minimaliza dorul. Vor transforma adaptarea în ideologie.

Dar cele care au curajul să se uite onest vor vedea altceva: că singurătatea nu e dușmanul lor. E mesajul.

Un mesaj care spune:

nu mai poți trăi doar din forță.

nu mai poți iubi doar cu mintea.

nu mai poți construi relații din apărare.

După 40, relația nu mai e despre a fi aleasă.

Este despre a fi capabilă să fii în doi.

Iar asta cere mai mult curaj decât a rămâne singură.  " (multumim Adina)

 

Andreea