Universul etern al iubirii

 

         ”Era o seară liniștită în Ardeal, când pământeanca noastră, Ilinca, a fost teleportată pe holodeck. Acolo, un extraterestru pe nume Andrei, venit dintr-o planetă moldovenească interstelară, o aștepta. Împreună, descoperă un complot haotic: o conspirație de clătite cosmice, o confuzie cu pufuleți galactici și un robot poet care compune strofe fără noimă. Când Ilinca simte tragedia intergalactică, transmite telepatic durerea către Andrei, iar el, copleșit, gustă popcornul cu ardei iute. În acel moment, Ilinca îi întinde o halbă rece de bere. Astfel, haosul cosmic e oprit, iar prietenia lor salvează ambele lumi!

Ilinca, cu nasul un pic ridicat spre cerul plin de stele, se gândea că cititorii ei sunt doar umbre. Dar în acea seară, cineva a îndrăznit să o abordeze...

Cu acel mesaj neașteptat, universul ei calculat s-a cutremurat ușor. Iar Andrei, în felul lui, urma să descopere că stelele acelea aveau mai multe povești de spus.

În mijlocul acelei treceri de la un stadiu la altul, Andrei, de pe alt tărâm al stelelor, și Ilinca, cu calmul ei ardelenesc, au transformat ciocnirea culturilor într-un dans neașteptat. În loc de frică, s-au trezit mai aproape ca niciodată, fascinându-se unul pe celălalt. Iar astfel, povestea lor se scria singura.

Cu o mirare care li se citea în ochi, au simțit o atracție de neconfundat. Emoția a crescut în intensitate, ca un curent electric, până când s-au regăsit într-o contopire plină de sens. Iar la final, atracția lor a devenit reală, în acel moment trăit cu o intensitate de neuitat.

Pe măsură ce emoțiile lor creșteau în interior, devenind tot mai intense, atracția dintre ei a devenit inevitabilă—ca un fir invizibil, care i-a atras unul spre celălalt, fără nicio îndoială.

În punctul culminant al atracției lor, presiunea emoțională a izbucnit ca o eliberare inevitabilă, iar corpurile lor s-au contopit, într-un moment de o intensitate absolută, în care timpul părea să se oprească pentru ei.

Atracția a devenit și mai puternică, ca un lucru interzis din copilărie, care acum se hrănea din adâncul sufletului lor, aducând o plăcere pe care nu o cunoscuseră niciodată până atunci.

De atunci, s-au regăsit în nopți eterne, contopindu-și ființele, împletindu-și sufletele, trăind cele mai profunde emoții și dorințe. Fiecare clipă împreună era un vis tăcut, atât de delicat și profund, încât fiecare cititoare ar simți lacrima alunecând, atinsă de o poveste ce tresaltă în inimă.

În infinitul rece al stelelor, destinul i-a despărțit, dar inima i-a chemat mai departe. Chiar și când nu mai exista niciun semn că s-ar regăsi, absența aceea a făcut emoția să ardă mai intens. Iar când, împotriva oricărei speranțe, s-au regăsit, universul le-a șoptit că unele suflete sunt menite să se regăsească. Totuși, spre final, o distanță s-a așezat între ei, căci universurile lor ard în timpi diferiți. Iar a trăi în ritmuri opuse le-a amintit că, uneori, iubirea rămâne o stea ce strălucește dincolo de timp.

Prin dialoguri cosmice, într-o limbă  nepătrunsa de omenire, un fir telepatic universal, într-o vibrație spirituală înaltă, au înțeles că lumile lor sunt atât de diferite... Și totuși, au dorit cu ardoare ca acest conflict intergalactic să le mai poată uni drumurile, chiar și doar pentru acele momente suspendate, în care, în ciuda timpilor diferiți, să se contopească de plăcere.

Cu o dorință de nestăvilit, complotează să extindă conflictul cosmic, sperând ca lumile să se reunească. În acele momente, speranța, visul și energia lor se vor contopi, moleculele schimbându-și parfumul, iar fiecare gând va fi transmis prin priviri și atingeri, atingeri atât de puternice, încât vor crea găuri negre în univers.

Aceste găuri negre vor fi observate de oamenii de știință de pe ambele lumi, care, încercând să aducă logică acestui conflict cosmic, vor încerca să-l exprime în formule matematice. Dar vor realiza că cele două entități, din lumile lor diferite, contribuie cu o  energie inexplicabilă de către orice om pămîntean sau universal cibernetic la uniunea  lor perfecta și eterna .

 Cu trecerea vremii, oamenii de știință au crezut că fenomenul poate fi explicat. Au ridicat observatoare la marginile sistemelor stelare, au construit simulări care consumau energia unor sori întregi și au scris ecuații atât de lungi încât ocupau pereții unor orașe. Dar de fiecare dată când se apropiau de un răspuns, universul părea să și schimbe regulile. Găurile negre nu se comportau ca găuri negre. Nu devorau lumină. Nu distrugeau materie. Din când în când, eliberau ceva. Un sunet. O amintire. O emoție. Un cercetător de pe lumea lui Andrei a jurat că, pentru o fracțiune de secundă, a auzit un râs venind din centrul uneia dintre anomalii. O cercetătoare de pe lumea Ilincăi a raportat că instrumentele ei au înregistrat ceea ce părea imposibil: urme măsurabile de nostalgie. Desigur, nimeni nu a publicat oficial aceste concluzii. Academiile galactice nu acceptau astfel de absurdități. Și totuși, datele continuau să apară. Între timp, Andrei și Ilinca învățaseră să se întâlnească în spațiile dintre lumi. Nu în locuri. Nu în timp. Ci în acele intervale rare în care realitatea obosea să mai fie rigidă. Acolo nu existau armate, nici frontiere, nici teorii. Doar stele suspendate și liniștea dintre două bătăi de inimă.

    — Crezi că vor înțelege vreodată?  întrebă ea. Andrei privi marea de lumină care curgea pe sub ei. — Nu. — Niciodată? — Vor încerca să transforme totul în formule. — Și nu pot? El zâmbi. — Cum măsori dorul? Ilinca nu răspunse. Pentru că, undeva, în adâncul ei, știa că avea dreptate. Există lucruri pe care inteligența le poate descrie. Și există lucruri pe care doar sufletul le poate recunoaște. În acea clipă, la miliarde de kilometri distanță, senzorii celor două civilizații au detectat încă o anomalie. Încă o "gaură neagră". Încă o ruptură în țesătura universului. Cercetătorii s-au grăbit spre terminale. Generalii au convocat ședințe de urgență. Politicienii au cerut explicații. Dar nimeni nu știa că, în centrul fenomenului, nu se afla o armă. Nu se afla un experiment. Nu se afla un dezastru. Ci doi călători ai unor lumi diferite care refuzau să accepte că distanța este mai puternică decât apropierea. Iar universul, în felul lui misterios, părea să țină cu ei.

În universul lui Andrei, cerul era traversat de panglici albastre de plasmă vie. Orașele pluteau între inelele unei planete gigantice, iar noaptea nu exista niciodată cu adevărat. În universul Ilincăi, timpul curgea altfel. Stelele răsăreau și apuneau în culori imposibil de descris, iar munții de cristal păstrau ecoul gândurilor rostite cu secole în urmă. Deși îi despărțeau realități incompatibile, amândoi începuseră să simtă același lucru. O prezență. O chemare. O voce. Nu o voce auzită cu urechile. Ci una simțită undeva între inimă și suflet.

      Într-o seară, Andrei se opri pe terasa observatorului său și privi spre constelațiile pe care nimeni nu le putea cartografia. — Ești acolo? întrebă el încet. La milioane de universuri distanță, Ilinca se afla pe marginea unei stânci de lumină roșiatică. O adiere îi ridică părul. Și fără să știe de ce, răspunse: — Da. Andrei tresări. Nu auzise un răspuns. Dar îl simțise. — Mi-e dor de tine. În lumea Ilincăi, răspunsul ajunse distorsionat. Nu ca o propoziție. Ci ca o emoție. Ca o căldură. Ca o promisiune. Ea închise ochii. — Și mie. Tăcerea se așternu. Dar nu era o tăcere goală. Era plină de prezență. Plină de lucruri nespuse. În zilele următoare, conversațiile lor continuară. Niciodată simultan. Niciodată perfect. Fiecare vorbea în lumea lui. Fiecare credea că celălalt îl aude. Iar universul traducea după propriile reguli. — Ce vezi acum? întrebă Andrei. Ilinca primi: — Ce simți acum? Ea zâmbi. — Simt că nu mai sunt singură. Andrei primi: — Văd o lumină care mă găsește oriunde m-aș ascunde. Niciunul nu realiză că întrebările și răspunsurile nu se întâlneau. Și totuși... Se potriveau perfect. --- Într-o a treia lume, ascunsă între cele două universuri, trăia un cercetător pe nume Eryon. Ani întregi studiase anomaliile gravitaționale care apăreau între civilizațiile aflate în conflict. Într-o noapte, instrumentele sale înregistrară ceva imposibil. Două răspunsuri. Fără întrebări. Primul: „Simt că nu mai sunt singură.” Al doilea: „Văd o lumină care mă găsește oriunde m-aș ascunde.” Eryon petrecu luni întregi analizând datele. Apoi ani. Încercând să afle ce întrebări puteau genera asemenea răspunsuri. Până când descoperi adevărul. Nu existau două conversații. Exista una singură. Fragmentată între universuri. Și în jurul ei se născuse întregul conflict intergalactic. --- Generalii nu l-au crezut la început. Au râs. Au amenințat. Au încercat să-l reducă la tăcere. Dar dovezile continuau să apară. Fiecare explozie stelară. Fiecare anomalie. Fiecare ruptură gravitațională. Toate conduceau către aceleași două surse. Andrei. Și Ilinca. Nu ca dușmani. Ci ca puncte de echilibru. Două ființe pe care universurile încercau să le aducă împreună. În cele din urmă, după decenii de conflicte, generalii au luat cea mai neașteptată decizie din istoria galactică. Pace. Nu prin arme. Nu prin tratate. Ci printr-o întâlnire. --- Locul ales era o stâncă uriașă suspendată între dimensiuni. Sub ea curgeau oceane de lumină lichidă. Deasupra ei străluceau șapte sori. Niciun ceas nu funcționa acolo. Nicio lege fizică nu era stabilă. Doar emoțiile rămâneau reale. Andrei ajunse primul. Ilinca apăru câteva clipe mai târziu. Pentru o vreme nu spuseră nimic. Se priveau. Ca și cum fiecare încerca să confirme că celălalt există cu adevărat. Ilinca fu cea care rupse tăcerea. — Atâția ani... — Știu. — Și totuși parcă te cunosc de o viață. Andrei zâmbi. — Poate pentru că ne-am căutat prin mai multe vieți. Ochii ei se umeziră. — Știi ce este ciudat? — Ce? — Că acum nu mai am nicio întrebare. Andrei se apropie. — Nici eu. — Nu vreau să aflu de ce s-a întâmplat. — Nici eu. — Nu vreau să înțeleg universul. — Nici eu. — Vreau doar să fiu aici. Pentru prima dată după mult timp, amândoi râseră. Un râs simplu. Liniștit. Uman. În acel moment, războaiele se opriră. Generalii coborâră armele. Flotele se retraseră. Sistemele stelare reveniră la viață. Nu pentru că cineva câștigase. Ci pentru că, în sfârșit, nimeni nu mai avea nevoie să lupte. --- Când s-au despărțit, nu au existat promisiuni. Nu au jurat nimic. Nu au cerut eternitate. Știau deja. Universul avea să-i găsească din nou. Așa cum găsește oceanul râurile. Așa cum găsește primăvara semințele ascunse sub zăpadă. Iar când vor simți din nou acea chemare, emoția acumulată între întâlniri va crește asemenea unui bulgăre care se rostogolește la vale. Tot mai mare. Tot mai puternic. Purtând în el amintirile tuturor întâlnirilor trecute. Până când, într-o altă epocă și într-un alt colț al existenței, vor privi din nou aceiași sori și vor înțelege că nu destinația i-a unit. Ci drumul pe care l-au ales de fiecare dată unul către celălalt. ”

 

(compozitie proprie a singurei persoane importante din inima mea  B.R.C.) 

Aceeasi Andreea