joi, 25 iunie 2020

Kafka- poveste cu subinteles

 Luati aminte! E sublim!

   "La 40 de ani Franz Kafka (1883-1924), care nu a fost niciodată căsătorit și nu a avut copii, se plimba prin parc în Berlin cand a întâlnit o fetiță ce plângea din cauză că și-a pierdut păpușa preferată. Ea si Kafka au căutat păpușa, dar fără succes.
Kafka i-a spus copilei să se întâlnească ziua următoare să o caute. A doua zi după căutări fără rezultat, barbatul i-a dat fetiței o scrisoare de la păpușă în care scria "Te rog nu plânge, am pornit într-o călătorie ca să văd lumea. Am să-ți scriu despre aventurile mele."
Așa a început o poveste ce a continuat până la sfârșitul vieții scriitorului.
În timpul întâlnirilor sale cu fetița, Kafka îi citea scrisori atent compuse din partea păpușii cu mesaje pe care fetița le considera adorabile.
În final Kafka a adus înapoi păpușa (a cumpărat una nouă) pe care a dus-o la Berlin.
"Nu arată deloc ca păpușa mea", a zis fetița. Franz i-a dat fetiție o altă scrisoare în care menționa: "Călătoriile m-au schimbat." Micuța a îmbrățișat păpușica și a luat-o acasă fericită.
Un an mai târziu Franz Kafka moare.
După câțiva ani, fetița devenită adult găsește în păpușă o scrisoare. Era semnată de Franz Kafka și spunea: "Tot ceea ce iubești probabil va fi pierdut, dar în final, dragostea se va întoarce sub altă formă."  "   (text preluat de pe internet)


Andreea

Lovestory...a lifetime ago

     Mi amintesc cu nostalgie o poveste de dragoste, sincera, copilaroasa, pura, pe vremurile cand lumea era mult mai linistita, calma, onesta si  iubitoare. Da, iubea tot ce era frumos, natura, animale, munci agricole, fara laptopuri, gadgeturi si smartphone uri. Ma amuza si acum daca merg la tara, in varf de munte si intreb o localnica " Mamaie, ai un smartphone, imi trebuie urgent?" . Dansa ma priveste curioasa si raspunde "Bre, nu stiu limbile de la oras. Graieste in romana, fata draga, sa inteleaga baba!" . Zambesc...  Este totusi o placere uriasa sa o privesti si sa o insotesti sus in deal, observandu i pasul agale dar totusi sprinten, incarcat parca de un traseu invizibil, pus bine in ordine in mintea dansei, un plan de munca. Ma simt uneori in romanul lui Rebreanu, "Ion". Insa cobor in vale, orasul e mare, fumegand si agitandu se non stop, de la oamenii care il tot traverseaza grabiti pana la masinile  care il sufoca continuu. Nu are rost... Ma obosesc in prezent.  Eu cel putin am ramas cu sufletul in timpurile de odiniora, mai boema, retro, si desi era totul vechi si mai greu decat azi, ma relaxam mult mai mult. De aceea ma odihnesc cu gandul la vremurile mai de demult, de acum 25 ani. Liniste, solidaritate, sinceritate totala, dragoste adevarata....
      Anii 1995, anii majoratului, clasa a  XII a, varsta tuturor posibilitatilor, sau cel putin asa credeam noi pe atunci ....Emotii, melancolie, lipsa grijilor ne duceau  pe aripile visarii in fiecare week end.... Bluzele pana la buric, fustele mini sau raiatii colorati erau in voga. Dar mi amintesc cu drag de muzica, pe melodiile lui Roxette , Ace of Base sau Lambada ne indragosteam rapid si inocent de colegul sau vecniul de banca. Am retrait anii astia ori de cate ori am privit fotografiile ingalbenite de timp sau de cate ori citeam o carte mai veche. De fapt iubirea era ca o acadea pe care vroiam s o gustam la orice spectacol sau petrecere de majorat, ne indragosteam chiar si de o melodie, de un concept, de o idee noua, de o poza  a verisorului colegei de banca. Inchid ochii si imi trec prin simturi  o gramada de gusturi, de  mirosuri, salata boeuf a bunicii prietenei celei mai bune sau checul parfumat al matusii din capitala. Toti ne strangeam in grupuri, ademeniti de borcanelele cu bunataturi de la parinti sau rude.  Era o atmosfera mai calma si mult mai docila decat este acum, in vremurile de azi, cu atatea gadgeturi obositoare, masini galagioase sau poluare ridicata. Persista bunul simt, onestitatea si respectul, grija fata de cel de langa tine si veselia specifica varstei, tineretei, exuberanta unei perioade inca fara responsabilitati si probleme. Cel mai drag mi era momentul cand desfaceam cadourile, micile amintiri pt 18 ani, carti sau cutii de bomboane, buchetele de flori daruite bunicii care gazduia petrecerea sau o bratara luata de toti colegii sarbatoritului... O am si acum printr un sertar vechi de la biblioteca de la tara.... Erau mereu cadouri foarte simpatice, simple, modeste dar persista nostalgia lor si in prezent. Imi trece prin minte acum ce mandri eram cand un coleg avea voie sa dea o tura cu masina taticului prin sat si ne intreceam, noi fetele care sa-l insoteasca ... Aceeasi competitie era si la dansul lent, la blues-uri, care danseaza cu sarbatoritul sau sarbatorita. Fiorul primului sarut, prima atingere stangace... o intreaga poveste pe ascuns, timizi si rusinosi!
        Totul se finaliza la miez de noapte cu celebrul tort cu lumanari, preparat de bunica cu mare grija si atentie, tare gustos si aromat, la care de altfel participau toti, de la vecini, rude , prieteni pana la cunoscutii cei mai indepartati adunati de prin sat sau care ascultau la poarta muzica de petrecere. Erau veselie, voie buna, rasete , ocheade si imbratisarile de fericire...intram in al 18 lea an. Cu fiecare majorat al colegilor, ne apropiam si noi, fiecare, de al nostru... Emotiile se terminau acum si parca nitica tristete aparea , pentru ca trebuia sa plecam si sa ne dam intalnire din nou, dar lunea, la scoala, la ore, Unde povesteam iar cate ceva de la petrecerea de sambata sau o pregateam pe urmatoarea. Asta erau clasele a XI a, la final,  si toata  a XII a, aceste momente de relaxare din week end uri guvernau toate simtirile noastre pe parcursul a celor 9 luni de scoala. Apoi ieseau fotografiile, aveam albume intregi cu aceste clipe de neuitat prinse in culori si oranduite frumos intr-un mic album vechi...pe care azi il privesc cu melancolie si parca retraiesc acele momente unice.
       As  da cel mai de pret lucru pe care il am acum eu personal pentru a mai trai macar o zi din aceea parioada plina de agitatie, vioiciune si dragsote, dragoste de natura, de distractie, de frumos, de tinerete si de noutate.... Era viata anilor 1995 asa de vie, de multicolora, de care mi e tare dor!!!

 Va pup, Andreea.

miercuri, 13 mai 2020

Ingerul din mijlocul traumei

               Nu vreau sa para ca spun o poveste aici pe care se va asterne praful si va fi apoi uitata de toti sau trecuta in pagini de arhiva pt stranepoti. Nici nu stiu de ce scriu aceste randuri dupa ce am aflat o istorioara a unui necunoscut, care m a facut sa privesc zile la rand o fotografie indelung si sa incerc sa inteleg ce s a intamplat si de ce se hotarasc mereu ingerii sa coboare printre noi asa des.... Probabil as fi inca o persoana din zecile care il compatimesc si ii scriu mesaje de incurajare, nu vreau asta, vroiam doar sa pot intrevede o cale de a trece mai usor printr o drama, care in fata problemelor noastre, rutinate, a devenit infinit de dureroasa pentru el. Eu personal, cand am incercat (nu am reusit nici acum) sa inteleg motivele intamplarii si cauzele, sursa necazului, pe zi ce trecea, imi dadeam seama ca tristetile si amagirile mele, dezamagirile si lacrimile mele cotidiene sunt o picatura intr un mare ocean, in fata povestii acesteia....Nu vreau sa detaliez istorioara, probabil aceasta persoana s a tot saturat sa auda aceste mesaje de incurajare si diverse urari din toate partile, posibil ca si doreste sa fie sau sa i se povesteasca altceva, ceva vesel, nou. Asa as simti eu, asa as cere eu de la altii.... M am pus in locul lui 2 minute, nu am reusit , pentru ca am inteles ca sunt doar o umbra in fata durerii lui, ca nu merit nici sa ma gandesc pentru ca el e mai puternic decat multi oameni din jur.... Am realizat apoi ca suntem prea mici si ca puterea lui de a continua viata, in pofida acestei drame, e foarte mare....As vrea sa l privesc ca pe un exemplu, sa pot sa invat din forta lui, dar imi dau seama ca il vlaguiesc de ultimele sentimente frumoase si voioase cu care se incarca zilnic pozitiv din neant, cu care se trezeste si vrea sa inceapa o noua zi, sa faca ceva bine pt noi toti la servici sau intre prieteni. M as bucura sa gasesc solutie la tot, sa fac uitat tot ce e trist pt el, dar cred ca nu  m as descurca asa de bine ca el insusi....
              Din exterior se vede total altfel, insa poate in interior e si el la fel de slab si dezamagit ca noi toti, e si el nedumerit si trist si durerea va persista multa vreme d acum incolo, cred ca pentru totdeauna....Intr-o zi ar putea sa o inchida intr un sertar, a carei cheie sa o foloseasca mai rar, pentru a si continua traiul linistit. Ma intreb uneori, daca l as vedea in fata (nu vreau sa fac din asta ca si cum m as intalni cu un personaj mediatizat, ci cu un om simplu, normal, obisnuit) as putea sa i zic ceva, sa l salut sau sa port o discutie modesta?! Nu stiu. Poate da, poate nu....Doar daca as privi totul ca pe o poveste cu ingeri, un basm plin de iubire.... Mi e teama ca nu pot sa simt acest om bine, ca nu l aud corect, mi e frica ca o sa il fac, in discutia mea scurta, sa sufere sau ca o sa-l jignesc, mi e tema sa gresesc...(desi suntem toti  oameni nu?!) Insa tragedia e prea mare pt el.... N are rost sa ma mai intreb,nu?! Nu exista cuvinte pentru a povesti mai mult si nici pentru ca mesajul acesta sa ajunga corect in suflet.
           Este un cliseu sa i pot zice acum ca "timpul le vindeca pe toate" . M am saturat de aceasta propozitie insensibila si neadevarata.... Timpul amplifica durerea si amintirile, fotografiile sunt si mai triste cand vin sarbatori pustii, aniversari reci sau petreceri straine.  Dragostea ar putea vindeca  in timp (parerea mea), insa dorul de ingeri  va ramane tot acolo...
           Si el e un inger, care ne iubeste de Sus din stralucirea stelelor si din linistea noptii! Ramai cu bine, Mihai!

A voastra, aceeasi Andreea.
        

duminică, 29 martie 2020

Coronavirusul , episodul 2

    Citesc zilele astea pe internet zeci de pareri si intamplari nefericite sau mai putin nefericite, adevarate  lectii  de viata, unele ale unor necunoscuti, alte opinii ale unor oameni celebri. Daca stii sa cerni informatia si sa iei din fiecare ce este mai bun, as putea zice ca vei reusi intelege putin ce ni se intampla in perioada aceasta, intregii planete.
    Mi s a parut interesanta si foarte reala concluzia unui jurnalist roman plecat de la noi din tara mai de mult in Tenerife. Ne regasim fiecare in cate ceva asternut pe hartie de acest om, Emanuel Ciocu, un adevar care ne loveste in fata foarte dur mai ales acum, cand toti ne am schimbat ca fire, ca stil de viata.
    
     "Mă întreabă lumea, văd că stai şi faci glume pe Facebook, nu eşti stresat cu restaurantul?! Ba da. Dar mai degrabă resemnat. Că sunt convins că situaţia asta va mai dura minim două luni de acum şi aproape sigur că n-o să-l pot redeschide. Şi nici n-o să pot să-l vând cuiva. În ţara cu cele mai multe baruri şi restaurante din lume raportat la numărul de locuitori. Sunt îngrijorat pentru că era singura sursă de venit a familiei. Dar sunt pe val. Valul care-i mătură pe toţi. Însă până la urmă „restaurantul” suntem noi, oamenii. Fără noi e doar o licenţă, nişte mobilier de la IKEA şi frigidere vechi. Am supravieţuit şi înainte de el şi o s-o fac şi după. Şi nu vă gândiţi la rezerve financiare pe care mă bazez. Dimpotrivă, datorii la bancă.
Dar cine sunt eu să mă plâng că pierd nişte obiecte când alţii îşi pierd persoanele dragi acum?! Criza asta ne scutură ca pe nişte copii răsfăţaţi ce am fost cu toţii şi ne arată priorităţile.
Începând cu restaurantele. Ne vindecă de snobismul ultimelor decenii. De haute couture-ul culinar. Şi ne reaminteşte că alimentaţia nu e ambalajul artistic în cantităţi microscopice ci nutrienţi şi micronutrienţi. Că mâncăm pentru a trăi, nu pentru a ne da în spectacol. Ne reaminteşte că mor copii de foame în timp ce noi dăm sute de euro pe un meniu de degustare.
Am fost un norocos. Oricine a lucrat într-un restaurant îţi poate confirma că e imposibil să ai TOATE după-amiezile şi wekend-urile libere. Eu am reuşit. Să lucrez doar cât era Leo, fiul meu, la şcoală, să-mi formez şi obişnuiesc clienţi că deschid doar de luni până vineri, de la 13 la 16. În rest să fiu liber. Dar chiar şi aşa, realizez acum, nu aveam timp să-l văd şi să vorbesc cu el cum o fac zilele astea. Pentru că am timp doar pentru noi.
Oamenilor săraci le e frică de foame şi boli. Dar majoritatea planetei e formată din săraci. Îngroziţi acum. Dar chiar dacă oamenii caută isteric mâncare şi protecţie sanitară şi le cumpără compulsiv lumea trăieşte o revelaţie, că majoritatea lucrurilor pe care le cumpăra până acum o lună sunt dispensabile, inutile. Parfumuri de marcă, genţi de mii de euro, ceasuri scumpe, haine de firmă. Ce reprezintă toate astea acum când stai închis în casă? În lipsa relaţiilor şi mai ales a aparenţelor sociale revenim la esenţial. Azi un Maserati valorează cât un Logan.
E o lecţie despre merit. Realizăm acum că avem nevoie de medici şi cercetători, mai mulţi şi mai bine plătiţi, decât de fotbaliştii şi vedetele tv – care în afara ecranului nici nu ştim cu ce se ocupă. Fotbalişti plătiţi cu sume astronomice, care fac reclame la exact la lucrurile de care nu mai avem nevoie în momentele astea. Acum ne dăm seama, peste tot în lume, nu doar la noi, că am investit mai mult în stadioane decât în spitale şi laboratoare de cercetare. Azi, adevăraţii influenceri ai lumii, a ce va mai rămâne din ea, sunt la muncă.
Şi după fotbal se prăbuşesc pariurile care s-au dezvoltat pe spatele lor. Şi toate jocurile de noroc, de la mini-cazionurile care au inundat cartierele la loteriile naţionale. E o vindecare forţată de această boală. Norocul azi înseamnă altceva. Să treci cu bine prin asta, nu să câştigi bani pierduţi de alţii.
Virusul ăsta mic, care circulă nevăzut, ca un duh, ne spiritualizează într-un sens bun. Autentic. Ne vindecă de habotnicie. Ne desprinde de icoane, pe care nu mai avem voie să le pupăm, de hainele cu fir de aur ale preoţilor, de linguriţele lor, de moaşte şi brâuri şi de tot ce am materializat în materie de religie. Ne reaminteşte că adevărata credinţa e în spirit nu în corp şi cu atât mai puţin în obiecte. Ne relevă, mai mult ca niciodată că opulenţa oamenilor bisericilor contrastează cu acel Isus lipsit de bunuri materiale. Aşa ca noi acum.
Azi, mai mult decât oricând în cei 43 de ani ai mei, cred că învăţăm adevărata valoare a lucrurilor din viaţă.
Emanuel Ciocu "

 Va las sa reflectati in tihna! Va doresc sanatate maxima si liniste sufleteasca!
 A voastra, Andreea.

luni, 23 martie 2020

Coronavirusul, episodul 1

   Mda... n as fi vrut sa va scriu despre acest subiect, insa toate transformarile din ziua de azi din jurul meu, ma fac sa realizez ca, indirectm sunt si eu aruncata in acest tumult inutil, intr o isterie nejustficata, intr o frica a fiecaruia pentru diverse lucruri, niciodata o teama reala si gandita. Ma intreb retoric, daca toti am fi fost asa tematori si egoisti cum am dat dovada in ziua de azi, cine ar mai fi luptat pe front sau cine ne ar mai fi salvat din diverse calamitati?!
    Toate au pornit de la acest virus, un microb care se presupune ca omoara oameni, ii pune la pat si le slabesc puterile.Nu stim nici acum sursa lui reala, insa cunoastem sigur ca face ravagii, el sau alti microbi, cert este ca populatia e daramata. Acum fiecare cum intelege sau daca intelege acest lucru.
    Ma tot gandesc la cei care muncesc si lucreaza pentru noi toti zilele astea microbiene, acela nu are teama ca va duce virusul la familie acasa, nu ii e teama ca va lua chiar si el aceasta boala ?! De unde atat curaj sa mearga sa infrunte orice numai pentru a ajuta sau pentru a fi alaturi de cei bolnavi?! D zeu ne incearca , sunt sigura, acum se vad adevaratele valori ale omului si poti cerne pe cine te poti baza sau  nu. Poti intelege importanta sacrificiului adevaratului prieten, acum in momentele astea vei vedea realitatea, pe care nu o observasei pana acum, fiind prins in frumusetea si bucuriile vietii. Viata e totusi frumoasa daca o traiesti cu un scop si stii ca ai pentru ce te trezi si pentru cine lupta.
     Poate ziceti ca acestea sunt doar marunte cuvinte, insa doar gandul  pozitiv ca vrei sa faci ceva pentru cel de langa tine, sa ajuti, este un fapt care va ramane in sufletul tau. E ca si cum nu ai trait degeaba, esti mandru ca ai facut ceva bun. Nu pot salva vieti, insa pot ajuta la salvarea lor.... Da, poate cu un mare risc, dar romanul e luptator, nu? Ai un loc aparte acolo Sus daca aici Jos, ai inteles ce e sacrificiul! Viata e doar una si trebui traita fara frica, rusine, orgolii si egoism.
       Am realizat ca teama poate scoate din tine  acum rautate, vanitate, minciuna, secrete  si inconstienta necontrolata. Am cunoscut acum dusmani ce mi sunt prieteni si prieteni ce mi au devenit inamici. Imi pare rau ca acum, cand trebuia sa  fim toti solidari pentru a reusi mai rapid sa invingem acest microb nevazut, am devenit chiar invers unii cu altii....
      Poate D zeu nu se supara, poate ne va ierta si acum! Sa fim sanatosi si atenti cu totii si la tot!
   Un sfat indraznesc sa va dau:  nu sariti peste nicio etapa a vietii, nunta, aniversare, botez sau alta sarbatoare, doar pentru ca acest virus isi bate joc de noi. Viata e prea scurta si frumoasa, deci traiti momentul ca si cum nimic rau nu s ar intampla, doar atunci putem invinge boala aceasta. Bineinteles ca trebuie sarbatorite cumpatat acum, dar nu trebuie uitate!
      A voastra, Andreea!

vineri, 6 martie 2020

Adevarul sau ce l mascheaza cel mai bine

    Buna, dragii mei. Nu as fi vrut sa va scriu dar simt ca duc o lupta fada cu adevarul. Uneori simt ca mi e dusman, alteori ma ajuta. Insa cel mai aprig moment este cand cineva nu te crede, stiind ca tu ai spus exact realiatatea. Nu ai dovezi sau inregistrari si orice ai spune, esti inteles gresit, total aiurea. Dar cum avea tata o vorba "ai incredere in bunul D zeu!", atat mi a mai ramas sa fac. Alteori te ametesti in explicatii inventate si atunci esti crezut, fix cand nu trebuie, fix cand vrei sa ascunzi  adevarul.
      Recent ma zbat sa mi demonstrez ca ma insel, ca poate cel mai bun sau cea mai buna prieten sau prietena este cel, cea  care te crede.  Dar cum pot sa lupt cu fatarnicia unor persoane, cu falsitatea lor asa de bine jucata in fata altora, facandu se ca intruchipeaza pe bunii samariteni, atenti la nevoile si la surprizele celor apropiati?!
      Ma doare ca cei in care credeam, ca ma pot bizui pe ei, m au dezamagit. Ma doare ca nu sunt lasata sa spun pana la capat ce e de spus, ca nu sunt crezuta si daca incerc sa mint, sa ma prefac, atunci, culmea, sunt foarte bine crezuta si compatimita. Dar eu vreau adevarul, nu doar ce vor ei sa vada sau sa auda. adevarul ala care doare....
       Deunazi, o intamplare care ar fi putut sa ma coste viata , m a pus pe ganduri, am incercat sa cern adevaratele prietenii, cei carora le pasa sau nu, dar in primul rand, cei care ma cred. Exista persoane, care stiu sa asculte pana la capat, care, in primul rand, ma cred si exista cealalta categaorie, care orice as face sau zice, ma critica dur. Daca cineva iti povesteste ca asa s a intamplat si ca asa ai patit, cum poti avea tupeul sa zici: " eu nu cred ce zici ca tot ce zici imi face rau!" Pai asculta ma pana la final, prietene! Cum sa ti faca rau, un sfat care ti l cer sau doar povestea care sta in spatele cuvinteleor mele?! Nici macar nu ma lasi sa termin, pe bune?!
       Doar imi doresc ca timpul sa schimbe atitudinea oamenilor si felul lor de a se intoarce asa de mult impotriva mea!(pe gratis) Ma rog sa nu fie prea tarziu pentru mine, cum era sa fie acum, deunazi... Insa stiu, ca doar asa, daca nu o sa mai fiu eu, o sa se afle si or sa se inteleaga multe lucruri. Asa am patit si eu cu tata, cand n a mai fost el, am dat sens cuvintelor lui si l am crezut... dar era prea tarziu!
       Ma doare mult si ca in spatele atator lucruri frumoase, surprize sau mesaje pentru alte persoane, sunt tot eu, insa nici atunci crezuta, pur si simplu un om invizibil....Nu vreau merite, dar de ce nu sunt crezuta, nu inteleg?! Ce rau am facut eu sa patesc astea?! Eu, care pun la suflet... E chiar asa dificil sa ma credeti, spun adevaruuuul?!
Multi mi au spus sa renunt, ca degeaba incerc eu sa lamuresc pe cineva de adevar, ca daca respectiva persoana nu vrea sa vada acea latura, daca e orbita de perdeaua falsitatii si irealitatii, n o sa ma creada in veci.... Nu mai am putere sa m invart in cercul asta vicios, incercand sa i dau de capat, incercand sa gasesc solutii, daca nu exista dorinta si nici macar rabdare si intelegere, degeaba ! Cert este ca adevarul a fost cel mai mare cosmar al meu pana acum. Mai bine ma invatam cu minciuna....
        Ma rog ca macar copiii mei sa nu aiba ghinionul meu! 
 A voastra Andreea.
Va pup!

miercuri, 15 ianuarie 2020

In memoriam Cristina Topescu

      Este foarte nedrept sa zic acum in fata voastra ca am ceva in comun cu omul jurnalismului, persoana sensibila care imi aparea de multe ori la stiri, Cristina Topescu, imi cer iertare, nu am cunoscut-o decat ca oricare dintre noi, de la televizor. As fi judecata aspru daca as certa pe cineva pentru felul cum s- au comportat cu ea sau  cum nu au inteles- o deloc si asta cand era in viata.  Ma enerveaza la culme cum apar tot felul de viteji dupa razboi, dar in timpul luptei, era o lupta  cu viata ,nu? unde erau toti, unde erau si nu apareau s-o incurajeze sau sa o ajute?? Haideti sa ne uitam in ograda noastra, sa gasim ce am gresit noi aici ca pe viitor sa stim si sa intelegem valoarea unui om cat el este in viata, nu apoi, caci atunci e prea tarziu pentru toti.
      Eu doar ma revolt caci sunt la fel ca ea mare iubitoare de animale, mai ales de caini, de tot felul. Aici poate am o minima asemanare cu ea. As face orice pentru catei si, la fel ca multi alti iubitori ai acestor patrupede,  m as uita pe mine pentru ei. Este injust ca profesionalismul de mare nota al acestei persoane sensibile si fine, Cristina Topescu, sa fie umbrit de acest hobby foarte bun, plin de viata, rabdare si gratie: iubirea de catei.  Pacat ca noi romanii, nici in ultimul ceas nu realizam ce greseli enorme facem si ce oameni pierdem din vinovatia noastra.....
       Tot respectul de la mine, un om simplu, un no name al tarii acesteia, ca multi altii pentru personalitatea ziaristei Cristina Topescu, pentru doamna ecranului Cristina Topescu, pentru mama curajoasa  a necuvantatoarelor daruitoare de dragoste si pentru fiinta pura, curata si senina, Cristina Topescu! Jos palaria! Si poate acolo SUS, printre ingerasi, iti vei gasi si prietenii patrupezi, pe care i-ai mai pierdut de a lungul timpului, singurii care nu te au dezamagit vreodata. Veti avea liniste si tot timpul sa va odihniti in liniste si lumina! Iarta ne ca ne -am purtat asa rece cu tine. Ne vom duce toata viata, aici JOS, durerea asta ca te am pierdut prea devreme, prea dur, prea nedrept....
        Ramas bun, om cald,bun si optimist! Multumim pentru ca te -am cunoscut si ca ne-ai invatat atatea lucruri frumoase, unice!
Andreea