vineri, 10 mai 2019

Bebelas dragalas

Povestea iceputului vietii (ceva f interesant si f emotionant de pe internet) :

"Buna mami,
Sunt puiul tau
Eram in pantecul tau, la caldura, nu stiam ce este foamea, frigul, lumina si senzatiile de a purta haine si scutece. Auzeam vocea ta, fluxul continuu al sangelui tau si cateva zgomote zilnice.
Eram mereu lipit de tine.
Apoi m-am trezit intr-o situatie cu totul noua: plamanii mi s-au umplut cu aer, am auzit vocea mea pentru prima data.
Lumina.
Frigul.
Caldura.
Frica.
Apoi am auzit vocea ta.
Am simtit pielea ta, bratele tale.
Si sanul tau.
Este ceva cald de bagat in burtica mea, dar tu continua sa ma tii in brate, lipit, nu ma lasa pentru ca mi-e frica.
Suzetez la fiecare 10 minute pentru ca am nevoie de tine.
Uneori mi-e foame, uneori sete, dar deseori este doar modul meu de a afla ca esti inca alaturi de mine.
Spune-le familiei si prietenilor ca sunt la fel de frumos si in poze, acum vreau sa stau doar cu tine!
Tine-ma aproape!
Lasa-l pe tati sa gateasca sau decongeleaza ceea ce ai pregatit inainte ca eu sa ma nasc.
Nu este momentul sa faci pe Master Chef, mami!
Este momentul sa descoperim impreuna cum putem trai separat, dar mereu aproape.
Nu-i asculta pe ceilalti!
Nu sunt alintat si nu vreau lapte praf.
Laptele tau este mai mult ca suficient. Sunt mic si imi ia mult sa ma hranesc, uneori adorm. Incearca asa: cand dorm eu, dormi si tu mami.
Stiu ca te simti obosita.
Dar nu va dura la nesfarsit!
Sa iesim afara mami!
Pune-ma in sistem , aproape de sanii tai si mergem unde vrei tu!
Eu nu am nevoie de altceva, decat de tine.
Ajuta-ma sa ma fac mare, nu ma lasa sa plang, plansul meu e mai mult decat un alint, este frica de moarte.Pot supravietui doar cu tine!
Tine-ma langa tine, mami, sunt mic!
In curand voi descoperi lumea si voi avea mai multa incredere.
Ajuta-ma sa cresc! Intr-o secunda devenim mari.
Relaxeaza-te mami, inchide lumina. Intinde-te langa mine si ia-ma in brate. Mangaie-ma si pupa-ma repetand amandurora ca totul va fi bine!
Nu tine cont de sfaturile pe care nu le-ai cerut!
Sa stam impreuna, mami, lipiti asa cum eram pana ieri, cand eram in burtica ta! "  


Un adevar frumos dar dur- gandit de fiecare bebelas, fara sa stim noi, adultii ! Va pup, Andreea.

marți, 7 mai 2019

Pana la lacrimi....


"Într-o zi am mers la magazin să fac cumpărături, și dintr-o dată am observat casierul vorbind cu un băiat nu mai mult de 5 sau 6 ani. Casierul spune:
- Îmi pare rău, dar nu ai destui bani pentru a cumpăra această păpușă.
Apoi, băiețelul s-a întors spre mine și întreabă:
- Domnule, еste аdevărat ca nu am destui bani?
Am numărat banii și am spus:
- Dragul meu, nu ai suficienți bani pentru a cumpăra această păpușă. Băiețelul a continuat să țină păpușa în mână.
După ce am achitat cumpărăturile, din nou, m-am dus la el și l-am întrebat de ce își dorea această păpușă ...?
- Această păpușă îi plăcea mult surioarei mele.
Aș dori să-i fac un cadou de ziua ei!
Aș vrea să-i dau păpusa mamei mele, ca să i-o transmită surioarei mele, când va pleca la ea!
... Ochii lui erau atît de triști când vorbea
- Sora mea a plecat la Dumnezeu.
Așa mi-a zis tata, și a zis că în curând va pleca și mama la Dumnezeu, și eu m-am gândit că va lua păpușa si o să i-o dea surioarei mele.
.... Inima mea sa oprit.
Băiețelul s-a uitat la mine și a spus:
- I-am spus tatălui meu ca mama să nu plece pînă nu vin eu de plimbare.
Apoi mi-a arătat o poză în care el este fericit și zâmbitor. -

Vreau ca mami să ia poza mea cu ea, astfel sora mea nu ma va uita.
Și a adăugat:
- O iubesc pe mama mea și nu vreau să plece, dar tata spune că ea trebuie să meargă la sora mea mai mică. Apoi se uită din nou la păpușă cu ochi triști ... Mi-am luat repede portofelul și i-am zis băiatului:
- Poate mai numărăm odată banii, dacă tu zici că sunt de ajuns pentru a cumpăra păpușa?
Da ... Eu cred că am destui bani pentru a cumpăra păpușa!
Fără ca să vadă el, am adăugat o parte din bani si din nou și am început să numărăm. Au fost suficienți și încă au mai rămas.
Băiețelul a spus:
- Mulțumesc, Doamne, pentru că mi-ai dat bani!
Apoi s-a uitat la mine și a adăugat:
- Ieri seară, înainte de culcare am cerut lui Dumnezeu să-mi dea bani pentru a cumpăra o păpușă pentru sora mea ca sa i-o transmit prin mama mea! El m-a auzit! Am vrut, de asemenea, să am suficienți bani pentru a cumpăra un trandafir alb pentru mama mea, dar nu am îndrăznit sa mai cer alti bani de la Dumnezeu. Dar El mi-a dat destui bani pentru a cumpăra păpușa și un trandafir. Mama mea iubește trandafirii albi! ...
Am terminat cumpărăturile îngândurat.
Din capul meu nu ieșea acest băiat.
Apoi mi-am amintit că acum două zile într-un articol de ziar local, era scris despre un om beat cu un camion, care a lovit o femeie și o fetiță.
Fetița a murit imediat la fața locului și femeia era în stare critică.
Familia trebuia să decidă pentru a opri aparatul care o ținea în viață, pentru că tânăra femeie nu va mai ieși din comă.
Oare această familie este a băiatului, care a vrut să cumpere păpușa pentru surioara lui?
După două zile într-un ziar a fost publicat un articol în care ziceau că acea tânără a murit si ea...
Eu nu am reusit să -mi țin lacrimile ...
Am cumpărat un trandafir alb și am mers la înmormântare ...
Fata tânără, îmbrăcată în alb, într-o mână avea o păpușă și o fotografie, și pe de altă parte, avea un trandafir alb.
Am plecat cu lacrimi în ochi, și am simțit că viața mea se va schimba acum ...
Nu voi uita niciodată dragostea pe care băiatul o avea pentru mama și sora lui! "


Iata de ce trebuie sa fim atenti, daca suntem soferi, sa ferim pe ceilalti si sa ne ferim pe noi! MARE ATENTIE! FITI PRECAUTI!

marți, 12 martie 2019

Job- ul sau copilul ?

De cand am cautat eu un articol despre acest subiect, daca eu il abordam, nimeni nu ma asculta, nici macar nu ma auzea, dar daca l am gasit pe internet, sustinut si scris de altcineva, poate vor aparea interesati de acest articol si imi vor da dreptate.

"Să fii alături de copii constant este mai stresant decât să lucrezi. Migrenele apar mai des, liniștea nu este întotdeauna un semn bun și nimic nu se compară cu durerea simțită când calci cu picioarele goale pe un LEGO.
 Lista de lucruri pe care le înveți odată ce devii părinte a fost clarificată în cadrul unui studiu recent și nu este vorba numai despre lucruri plăcute. Potrivit rezultatelor obținute de cercetători, majoritatea mamelor consideră că este mai complicat să rămână acasă cu cei mici decât să aibă un job full time. Această constatare se aplică în mod special părinților care au primul copil. Astfel, cuplurile care devin părinți pentru prima dată se confruntă mai des cu stresul și procesul de adaptare la noul rol nu este întotdeauna simplu sau rapid.

Statul acasă pentru a avea grijă de copii este mai solicitant decât un job

În cadrul studiului realizat 31% dintre părinți au declarat că este mai greu să rămână acasă alături de copii decât să meargă la serviciu. De asemenea, 55% dintre părinți se simt mai obosiți după ce au primul copil, iar 20% declară că sunt de-a dreptul epuizați. Aceste răspunsuri au fost date în ciuda sprijinului primit din partea altor membri ai familiei.
48% dintre mamele intervievate consideră că nu s-ar fi descurcat în noul rol dacă nu ar fi primit sfaturi de la mamele lor și numai 15% dintre noii părinți sunt convinși că nu este greu deloc să se organizeze după venirea pe lume a noului membru al familiei.
În plus, peste 55% dintre mame sunt convinse că este dificil să ai un copil chiar dacă ai în jurul tău multe persoane care te susțin, gata să aibă grijă de cel mic în caz de nevoie.
77% dintre respondenți consideră că rețelele de socializare sunt un factor motivant pentru părinți și că de multe ori își găsesc noi surse de energie urmărindu-le îndeaproape. Pe de altă parte, 22% dintre noii părinți consideră că rețelele de socializare sunt o sursă de stres și presiune deoarece li se pare că le impun să fie părinți perfecți și standarde nerealiste. Principalele motive de îngrijorare ale părinților sunt dezvoltarea copiilor (27%), meniul adecvat al celor mici (22%) și somnul insuficient (39%).
Probabil că aceste concluzii nu sunt surprinzătoare pentru cei care au deja copii. Deși este o experiență cu totul specială pot apărea și provocări dificil de învins." (eva.ro)

joi, 7 martie 2019

Bunicii nu mor niciodata

Am citit recent acest articol pe internet care, daca fiecare l ar intelege bine, ar fi mai multa intelegere, comunicare, respect si apreciere intre oameni.

Bunicii raman vesnic in inimile noastre chiar si dupa ce mor.
Le simtim lipsa in fiecare zi si uneori avem sentimentul ca am da orice pentru a le asculta din nou povestile, sa-i simtim din nou aproape si sa-i privim din nou in ochii lor blajini.
Bunicii au trait bucuria venirii noastre pe lume si ne-au privit cum crestem sub ochii lor, iar noi suntem aceia care ii privim cum parasesc aceasta lume. Primul ramas bun pentru un copil este acela de la bunici.
Bunicii joaca un rol foarte important in viata noastra, in masura in care ei sunt aceia care ne modeleaza spiritele si ne transmit mostenirea lor si care ne va insoti tot restul vietii.
In zilele noastre, este un lucru foarte firesc ca bunicii sa joace un rol activ in cresterea nepotilor. In multe dintre familiile moderne, ei reprezinta un suport nepretuit. Copii sunt cei care simt cel mai bine diferenta de aport al unui bunic, fata de un parinte.
Decesul unuia din bunici este prima experienta nefericita din viata noastra.
Cei care au avut alaturi bunicii in copilarie se pot considera privilegiati de soarta iar cei care au pierdut un bunic inca din vremea copilariei, nu pot sa realizeze ce pierdere mare este aceasta.
Adultii au sarcina de a-l ajuta pe copil sa treaca peste un astfel de moment nefericit, spunandu-i adevarul fara ocolisuri.
Este bine sa le spunem copiilor adevarul asa cum este el fara sa folosim metafore care sa-i induca in eroare.
Pierderea unui bunic este o imprejurare foarte delicata si este bine sa o tratam cu maxim de intelepciune si empatie.
Chiar si atunci cand  pleaca din mijlocul nostru, bunicii raman intr-un fel, prezenti in vietile noastre
Mai ales atunci cand bunicii au avut un rol activ in cresterea nepotilor, ei vor ramane vesnic in sufletele si in mintile noastre. Ei au fost aceia care ne-au tinut de mana, sprijinindu-ne la primul mers.
Le simtim prezenta prin intermediul fotografiilor ingalbenite, prin mirosul prajiturilor de casa, prin limbajul lor care merge dincolo de cuvinte.
Imbratisarile bunicilor nu vor mai putea fi niciodata inlocuite cu altceva decat cu amintiri dragi si dureroase.   (simplumedia.com)                    Pentru mine, cel putin, bunicii sunt mereu prezentul meu.

joi, 10 ianuarie 2019

Mori cu dreptatea in mana !

       De cate ori nu am auzit aceasta replica intr o tara ca a noastra, dar am sperat ca nu ni se intampla chiar noua ceva de genul acesta. De multe ori. Cred ca aceasta replica are la baza proverbul- banul este ochiul ... (stiti voi- al celui cu cornite). M am tot gandit ca daca expui o situatie si esti corecta si cinstita, nu ai cum sa nu fi inteleasa si ti se da dreptate, se face dreptate si ceilalti au de castigat sau de invatat de la tine. Nici gand, cel putin nu aici, in Roamnia....Atunci unde ne ajuta pe noi cei sapte ani de acasa, cei sase (in fine), de ce am fost invatati de la parinti sa fim corecti, cinstiti, sa nu mintim, sa fim buni si intelegatori?! Ce am eu in plus, care am fost crescuta in spiritul crestin , de a fi om bun, corect si modest in fata celui nenorocit, mincinos, hot si pervers?! Nimic. Atunci de ce atata osteneala? Ca sa ramanem in vreo carte de istorie, prafuita si uitata de nepoti pe un raft in biblioteca veche a strabunicilor?! Nu merita efortul. Inteleg acum de ce au reusit unii in viata, care nici macar nu stiau definitia corectitudinii si a adevarului. Te mai faci si de rusine ca sustii un adevar uitat si invechit, obtinundu ti si eticheta de idiot si cretin in fata asa zisei multimi bune si oneste! Un epitet ca tampit pe care il duci cu tine toata viata nu te face decat sa mori impacat ca o data ai avut dreptate si asta te a bagat mai usor in groapa.
     Nu e mai usor sa te impaci cu minciuna, egoismul si inselaciunea in tara asta si sa dai mana cu fratii tai banul, evaziunea si hotia? As trai mai usor si as fi in randul lumii de elita, mincinoase si incorecte. Adevarul ustura, am simtit si eu asta, dar am invatat sa accept daca am gresit si mai ales sa invat din eceste erori umane poate unele fara voie sau cu voie...Dar de ce doar eu sa invat si in rest sa mi se arunce cu muraturi in fata cand eu zic un adevar altora?!
     A voastra, Andreea. (Un an frumos, cu oameni cinstiti in jur, atat va doresc!)

duminică, 9 decembrie 2018

Meseria de a fi OM, de a deveni PROFESOR


(dedicat Prof. Scolii Nr 21 Ploiesti)

       Cand ajungi la varsta de a alege drumul in viata, este  uneori dificil, alteori usor. De multe ori, ai un mentor sau un idol, pe care ti-l doresti aproape, sa te sfatuiasca. De putine ori, e mana hazardului, care te calauzeste exact unde trebuie, exact unde piesa din puzzle lipseste iar tu o poti inlocui foarte bine. Povestea mea poate avea trei parti : visul, realitatea si experienta. Mentorul care a fost prezent in viata mea foarte des, dar in diferite perioade ale ei a fost chiar Scoala nr 21, Scoala Sf.  Vineri din Ploiesti. 
        Visul meu ca eleva a fost ca al oricarui copil, sa am noroc, sa devin celebra, sa am un job care sa fie bine platit si asa sa pot sa-mi cumpar jucarii, carti sau plusuri. Naivitate, exuberanta, energie, eram copil. Eram fetita cuminte, din banca intai, care privea atenta pe doamna invatatoare ca pe un inger. Eleva am fost tot aici la scoala aceasta, un inceput de drum, la intersectia caruia nu stiam ca ma voi reintoarce dupa 15 ani, ca tanar profesor, cu alte vise si dorinte sa fac lucruri marete in jurul copiilor, de care eram atasata de multa vreme, din timpul facultatii.
          Realitatea a fost ca am inceput sa merg pe urma dascalilor care imi indrumasera si mie pasii acum cativa ani buni, sa intru in pielea celor care poarta mandri un catalog  si care scriu pe tabla neagra din fiecare sala cu bucata de creta cand isi doresc ei. Eram tare mandra ca acum eu deschideam usa si eu eram cea pe care cei mici si naivi, inocenti si energici, o saluta si careia ii zambesc zilnic, alearga in jurul ei voiosi si facandu i ziua mai frumoasa. Eram exact in acelasi loc ca acum 15 ani numai ca in alta umbra, in umbra celui care este parintele spiritual al elevului, al tanarului la inceput de viata. Pentru acest lucru, mereu  le multumeam in gand celor care mi-au oferit aceasta sansa si au avut incredere in mine, domnului director al scolii si domnului inspector . Insa nu in ultmimul rand , ma gandeam la cei mici, prichindeii mei, la elevii mei, care au avut rabdare cu mine, eu fiind in primii ani de predat in aceasta meserie, iar ei aratandu-mi o cale mai usoara de a ma integra si de a intelege  indatoriile mele la catedra. Eram PROFESOR de limba germana.
             Maturitatea si experienta capatata de a lungul a catorva ani in jurul celor mici, m-au regasit de partea cealalta a baricadei, departe de scoala care mi-a aratat o cale si m-a ajutat la inceput de drum, departe de orasul meu natal, si tot in banca intai. Cu mult dor de a privi si a simti atmosfera dintr-o clasa de scoala, stau in banca acum ca mamica, la sedintele cu parintii, primind sfaturi si sugestii pentru cresterea si educarea celor doi prichindei ai mei. Cu o altfel de emotie, ascult vocea dascalului baietelului meu si incerc sa vad daca este bine ce face si cum face flacaul meu activitatea educativa in cadrul orelor de curs. Uneori ma napadesc amintirile, nostalgia anilor in care eram eu la catedra sau chiar a anilor in care eram eu eleva. Acum privesc inainte, am devenit OM. Am o experienta de viata pe langa piticii mei, o experienta care imi ofera incredere si multe solutii in rezolvarea unor probleme casnice, o experienta dobandita in Scoala mea de suflet, Sc nr 21 din Ploiesti sau chiar cand eram studenta.
             Locuiesc departe acum, in orasul Arad, un oras frumos si elegant, insa un loc  avand alte datini, obiceiuri, alti oameni. Gandul imi zboara tot la orasul meu, la prietenii si cunostintele mele din Ploiesti, mai ales acum cand am inteles ca, pe unde am fost, am lasat ceva frumos in urma si pentru care nu m-au uitat colegii si profesorii mei din Scoala unde am petrecut multi ani, Scoala Sf  Vineri, Ploiesti. Multumesc mult si cu respect  pentru simplul fapt ca m-ati salutat si m-ati invitat la activitatea dvs. ! Va doresc sa ramaneti la fel de veseli si rabdatori, sensibili si buni ca pana acum!

Aceeasi Andreea
 

marți, 4 decembrie 2018

Articol de Adrian Balota (ceva fantastic)-Luati aminte!

DESPRE ȚĂRANI. SCRISOARE CĂTRE CLUJENI.
Bă, am coborât Feleacul și v-am văzut orașul. V-ați întins pe orizontală ca o pomană țigănească.....la noi, la București, construim pe verticală, ce atâta risipă de spațiu?
În fine, am ajuns în oraș și am găsit un hotel, patru stele, că nu dorm eu în orice cocioabă și de cum am ajuns la recepție am întrebat dacă au wi-fi pentru că trebuie să fiu conectat la realitate tot timpul și ghici ce? aveau o defecțiune; normal, doar e provincie, însă, furnizorul de internet făcuse o rețea separată ca să am eu, bucureșteanul, net pentru acele câteva ore în care netul nu funcționa.
Am fost invitat la o degustare de vinuri la o franciză ”Comtese du Berry” și i-am spus recepționerului să-mi comande un taxi , mi-a răspuns că sosește în doua minute. Bineînțeles că nu l-am crezut, toți spunem ”două minute” când știm, de fapt, că durează cel puțin 15, dar surpriză, taxiul a venit în două minute. Când m-am urcat mă așteptam să sune în boxe manele, dar nu, trebuie să fiți voi mai cu moț, în boxe suna o muzică normală și în surdină. I-am spus taximetristului unde vreau să ajung, dar înainte de asta să mă ducă la un restaurant unde să mănânc și musai să fie cât mai aproape de locul cu pricina. Mă așteptam să mă ducă cine știe unde, dar iarăși nu, m-a dus la o distanță de 15 metri de magazin și chiar mi-a recomandat două restaurante, mai mult decât atât, mi-a urat o seară frumoasă și distracție bună. La noi, la București, taximetriștii nu-și pierd timpul cu prostii de genul ăsta, pe cine interesează o urare de seră frumoasă?
Restaurantul, unul cu specific românesc, era amenajat chiar în stil românesc; ce fraieri, să nu pună ei o chinezărie pe pereți, o față de masă din plastic, o furculiță de la Ikea?! Nimic din toate astea, numai lucruri vechi,.....cum dracu să pui relicve de muzeu într-un restaurant când poți pune lucruri noi, ieftine, made in China? Când a venit ospătarul am comandat , ca un bucureștean veritabil, un platou cu de toate și ceva pe lângă, dar ospătarul, ce-o fi fost în capul lui, mi-a spus că n-am să pot mânca tot pt ca platoul este imens.....mă mir cum de nu-l dă afară patronul, tocmai i-a știrbit din profit. La sfârșit, după ce am comandat o bere, am vrut și o pălincă, numai că nu am plătit-o, era din partea casei. Voi chiar nu știți să faceți profit, cum dracu să dai o pălincă din partea casei? Cine o plătește? Asta înseamnă minus la profit.....nu prea le aveți pe astea cu capitalismul. Am ieșit afară să fumez și mi-am lăsat aparatul foto de câteva sute bune de euro, pe masă, nesupravegheat, starea asta de confort mi-a dat-o restaurantul. Iar sunteți niște ciudați, la noi, la București, dacă faci asta ai parte de adrenalină, adică distracție, nu glumă. Mâncarea......bună, prea bună pentru profitul patronului....adică știi senzația aia că mănânci la bunici? ei, pe aia am avut-o și eu; nici urma de ”vegeta”, benzoat de sodiu, nitrit de potasiu sau cum dracu s-or mai numi otrăvurile de prin ”Centrul Vechi”. Ospătarul mi-a urat ”poftă bună” și la sfârșit m-a întrebat dacă mi-a plăcut.....Ăăăă?!, nu mi-a recomandat nicio cafea, nicio bere în plus, nimic....dacă eram patronul restaurantului îl concediam pe loc, cum să lași clientul fără să-i mai smulgi o bere din portofel?
Am plecat puțin mirat că m-a condus ospătarul până la ușă, am crezut că nu e mulțumit de șpagă, dar nu, a venit să închidă ușa după mine și să-mi spună că mă mai așteaptă...ce fraier, nici nu știe că mai ajung în Cluj abia peste un an.
La degustarea de vinuri, unde fusesem anunțat că vine elita Clujului, am crezut că am greșit locul, toți erau îmbrăcați normal, nu tu o paietă, un papion, Paciotti...nimic din toate astea, doar pulover și jeans. Vinurile din cele mai fine, brânzeturile și uleiurile în care înmuiai un fel de pâine, de asemenea. Era unul acolo care vorbea o limbă ciudată și mi-am zis ca au adus pe unul de la București, nu avea cum, un clujean, să știe atâtea despre vinuri, da` nu, era un simplu angajat al magazinului...ce fraier, dacă eram în locul lui plecam la București pe mai mulți bani, de ce dracu nu o face nu am înțeles nici acum. Mai era acolo agentul de la firma care livra vinurile și, spunându-i cine sunt, l-am rugat să-mi recomande un merlot. A durat 10 minute să identifice ce mănânc de obicei, ca să-mi spună ce vin să-mi recomande. Am crezut ca este un agent specializat, dar nu, era unul care știa totul despre vinuri și whisky așa cum știu eu despre materiale de construcții, bașca despre istoria tuturor caselor monument istoric din Cluj....ce dracu o căuta acolo și nu vine la București, iar nu am înțeles. Am scăpat pe jos un aerator care costa 1350 de lei și patronul magazinului nici nu a venit să se uite dacă l-am stricat....la noi, la București, trebuia să-l cumperi; nimic nu știți despre vânzări. Am plecat de acolo cu agentul de vânzări la un club unde se vindeau numai spirtoase....din display-ul care costa vreo 50.000 de euro știam doar vreo trei mărci de whisky, restul, câte am băut, am crezut că sunt păcălit, nu semăna cu nimic din ce whisky am băut eu până acum, numai arome, numai pahare sofisticate, șervetele sub fiecare pahar, băutura măsurată corect.....pffff, să veniți în ”Centru Vechi” să învățați cum se face comerțul, provincialilor. Taximetristul care m-a dus spre hotel mi-a urat ”noapte bună”, dar m-am gândit că sunt singurul lui client din noaptea aceea și își permite să-și piardă timpul cu asemenea lucruri.
M-am trezit pe la ora opt, dar am crezut că e cinci, nu auzeam niciun claxon...ce ciudat, și am plecat să vizitez orașul întorcând pe linia dublu continuă, că doar nu mă duceam ca toți fraierii până la sensul giratoriu. Ajungând în centru am început, cu ochiul meu vigilent de bucureștean, să caut un loc de parcare și nu înțelegeam de ce sunt atât de multe, am crezut că sunt locuri de parcare plătite, ca în București și n-ai voie să parchezi acolo, dar nu, erau locuri de parcare cu taxă. Pe panoul pe care scria foarte explicit cum faci plata cu un simplu sms, am văzut ca sunt doua prețuri diferite, unul pentru zona A, inelul principal, și unul pentru zona B, inelul secundar. Am trimis un sms plătind două ore de parcare și am primit răspunsul care m-a oripilat: în cele doua ore cât am plătit în zona A puteam să mut mașina în zona A și B oriunde voiam eu, adică nu plăteam din nou parcarea dacă mutam mașina pe altă stradă. Eu mă întreb cum dracu fac ăștia bani la buget cu o asemenea risipă?! Acolo unde am oprit mașina era un șanț frumos pietruit prin care curgea o apă limpede, cred că atunci îl construiseră pentru că nu am văzut niciun PET plutind. În fine, uitându-mă la minunata construcție am observat cum veneau trei rațe sălbatice pe apă. Sincer m-am speriat, am vrut să sun la 112, am crezut că sunt la țară, că poate au gripă aviară....de ce nu le prinde nimeni să le ia de acolo?
Făcându-mi-se foame am intrat într-un restaurant studențesc nu înainte să mă mir de ce sunt atâți oameni pe trotuar și atât de puține mașini pe stradă (am observat mai târziu mașinile din campusul studențesc pline de praf ceea ce trăda faptul că nu mai fuseseră de mult mutate, iar mersul pe jos, vorba zicalei, face piciorul frumos). În restaurant cred că n-au mai schimbat meniul de la începutul anilor 2000 pentru că o ciorbă costa 3,5 lei și o cafea 3 lei. Surpriza a venit odată cu nota de plată, o ciorbă chiar costa 3,5 lei în restaurantul din buricul târgului. Cred că patronul nu plătește chirie pentru că altfel nu-mi explic. Ospătarii, niște unguri răi, mi-au vorbit în românește și mi-au zâmbit larg. Cred că se așteptau la un ciubuc gras altfel nu-mi explic, din nou.
După câteva ore de plimbat prin centru mi-am dat seama că cerșetorii și puradeii care te sâcâie sunt în concediu, dar pleacă toți odată....așa da organizare. În București își iau concediu programat astfel încât să nu rămână spații neocupate.
În sfârșit s-a făcut seara mult așteptată pentru că am uitat să spun că am rămas o noapte în plus ca să mă duc la Operă, prima operă de stat construită din țară. Vis-a-vis un restaurant cu o vitrină impecabilă. M-am dus să fac niște aroganțe, nu puteam pleca din Cluj cu banii în buzunar, trebuia să ma vadă cineva și în splendoarea potenței mele financiare. Când am intrat în restaurantul ”Opera” am avut un șoc, era ”un împinge tava”. Mult prea curat și aerisit pentru un astfel de restaurant, mult prea luminos și fără mirosurile din restaurantele bucureștene de gen. M-am liniștit când am văzut persoanele de la coadă: oameni la costum, studenți, corporatiști. M-am așezat frumos la rând în spatele unui domn îmbrăcat în costum. Când a ajuns la casă să plătească, a plătit un meniu dublu, dar a luat doar unul. Am zis că asta o fi, probabil, aroganța clujenilor. Aveam să aflu mai târziu că nu e așa când un homeless a intrat în restaurant, s-a așezat frumos la rând, fără ca nimeni să vocifereze și a întrebat dacă la acel moment sunt meniuri plătite de altcineva. M-a bufnit râsul, doar nu era ca vânzătoarea să nu-și oprească banii domnului în costum plătiți pe meniul pe care nu-l luase și să-i dea omului, gratis, să mănânce, dar fix așa s-a întâmplat: homeless-ul s-a ales cu o masă caldă și chiar, la sfârșit, după ce a terminat de mâncat, a strâns firimiturile de pe masă într-un șervețel și vesela a dus-o în locul special amenajat. Am înțeles atunci de ce nu au și o femeie de serviciu ca să strângă după fiecare client. Am plecat dezamăgit că într-un astfel de loc, în zona zero a Clujului, am găsit ”un împinge tava” în locul unui restaurant fițos. Nu puteam să nu-mi hrănesc orgoliul și am intrat într-o patiserie care, după stilul amenajării și afișele din vitrina în care erau prezentate produsele tradiționale, m-au dus cu gândul la pâine și prăjituri scumpe....am câteva exemple din București. Aceeași surpriză neplăcută și aici: prețuri corecte, vânzătoare drăguțe, ”bună ziua” și altele. Mi-am mâncat prăjiturile chiar acolo, în patiserie și la un moment dat, același homeless a intrat și s-a așezat fără să spună nimic pe scaunul cel mai apropiat de intrare. Instinctiv m-am uitat curios la vânzătoare și mă așteptam să-l dea afara, dar nu, i-a făcut un semn discret din cap că l-a văzut și a început să îndese, aleatoriu, într-o pungă, câteva produse. A ieșit după tejghea, s-a dus către ”mizerabilul” homeless și i-a înmânat sacoșa cu un zâmbet larg, iar acesta i-a mulțumit frumos și a plecat. Cred ca vânzătoarea are salariul mare de își permite să plătească din banii ei atâtea produse......sau o lăsa-o patronul?! Nu m-am putut abține și am întrebat-o de ce a făcut asta și din nou răspunsul mi s-a părut din altă lume : ” Este ora închiderii, produsele pe care i le-am dat au doar 24 de ore garanție, dacă nu i le-aș fi dat, mâine dimineață le-aș fi aruncat oricum. Omul, și alții ca el, vine în fiecare seară și nu se supară dacă uneori nu primește nimic! ”
Am ieșit bombănind și am traversat strada fix acolo, în dreptul patiseriei, trecerea era la vreo 20 de metri; foarte departe. Am ajuns mai devreme la Operă și ușa de la intrarea principală era închisă. Am ocolit clădirea crezând că intrarea se face prin lateral (am aflat mai târziu că ușa stă închisă tocmai ca să nu intre bucureștenii ca mine în foaier în timpul spectacolului să deranjeze actul artistic). Am găsit o ușă deschisă și am intrat întrebând cu voce tare, de bucureștean, dacă pe acolo este intrarea. O doamnă frumos îmbrăcată, elegantă chiar, mi-a făcut un semn discret acoperindu-și buzele cu degetul arătător și m-a condus afară pe unde intrasem. Mi-a spus că aceea este intrarea artiștilor și s-a oferit să mă conducă până la intrarea principală. Între timp, spectacolul anterior se terminase și ușile care dădeau în foaier erau larg deschise. Doamna frumos îmbrăcată m-a predat unei plasatoare, i-a spus ceva ce nu am auzit (probabil să se poarte frumos cu mine pentru că sunt din București) și aceasta, la rândul ei, m-a condus până în loja unde aveam bilete, chemând un voluntar să rămână la post în locul ei până se întoarce. (pe doamna elegantă aveam s-o vad pe scena jucând în piesă)
Sunt dezamăgit de ce am vazut și pățit la Cluj. Niște țărani!          (Adrian Balota)