Adevarul sau ce l mascheaza cel mai bine

    Buna, dragii mei. Nu as fi vrut sa va scriu dar simt ca duc o lupta fada cu adevarul. Uneori simt ca mi e dusman, alteori ma ajuta. Insa cel mai aprig moment este cand cineva nu te crede, stiind ca tu ai spus exact realiatatea. Nu ai dovezi sau inregistrari si orice ai spune, esti inteles gresit, total aiurea. Dar cum avea tata o vorba "ai incredere in bunul D zeu!", atat mi a mai ramas sa fac. Alteori te ametesti in explicatii inventate si atunci esti crezut, fix cand nu trebuie, fix cand vrei sa ascunzi  adevarul.
      Recent ma zbat sa mi demonstrez ca ma insel, ca poate cel mai bun sau cea mai buna prieten sau prietena este cel, cea  care te crede.  Dar cum pot sa lupt cu fatarnicia unor persoane, cu falsitatea lor asa de bine jucata in fata altora, facandu se ca intruchipeaza pe bunii samariteni, atenti la nevoile si la surprizele celor apropiati?!
      Ma doare ca cei in care credeam, ca ma pot bizui pe ei, m au dezamagit. Ma doare ca nu sunt lasata sa spun pana la capat ce e de spus, ca nu sunt crezuta si daca incerc sa mint, sa ma prefac, atunci, culmea, sunt foarte bine crezuta si compatimita. Dar eu vreau adevarul, nu doar ce vor ei sa vada sau sa auda. adevarul ala care doare....
       Deunazi, o intamplare care ar fi putut sa ma coste viata , m a pus pe ganduri, am incercat sa cern adevaratele prietenii, cei carora le pasa sau nu, dar in primul rand, cei care ma cred. Exista persoane, care stiu sa asculte pana la capat, care, in primul rand, ma cred si exista cealalta categaorie, care orice as face sau zice, ma critica dur. Daca cineva iti povesteste ca asa s a intamplat si ca asa ai patit, cum poti avea tupeul sa zici: " eu nu cred ce zici ca tot ce zici imi face rau!" Pai asculta ma pana la final, prietene! Cum sa ti faca rau, un sfat care ti l cer sau doar povestea care sta in spatele cuvinteleor mele?! Nici macar nu ma lasi sa termin, pe bune?!
       Doar imi doresc ca timpul sa schimbe atitudinea oamenilor si felul lor de a se intoarce asa de mult impotriva mea!(pe gratis) Ma rog sa nu fie prea tarziu pentru mine, cum era sa fie acum, deunazi... Insa stiu, ca doar asa, daca nu o sa mai fiu eu, o sa se afle si or sa se inteleaga multe lucruri. Asa am patit si eu cu tata, cand n a mai fost el, am dat sens cuvintelor lui si l am crezut... dar era prea tarziu!
       Ma doare mult si ca in spatele atator lucruri frumoase, surprize sau mesaje pentru alte persoane, sunt tot eu, insa nici atunci crezuta, pur si simplu un om invizibil....Nu vreau merite, dar de ce nu sunt crezuta, nu inteleg?! Ce rau am facut eu sa patesc astea?! Eu, care pun la suflet... E chiar asa dificil sa ma credeti, spun adevaruuuul?!
Multi mi au spus sa renunt, ca degeaba incerc eu sa lamuresc pe cineva de adevar, ca daca respectiva persoana nu vrea sa vada acea latura, daca e orbita de perdeaua falsitatii si irealitatii, n o sa ma creada in veci.... Nu mai am putere sa m invart in cercul asta vicios, incercand sa i dau de capat, incercand sa gasesc solutii, daca nu exista dorinta si nici macar rabdare si intelegere, degeaba ! Cert este ca adevarul a fost cel mai mare cosmar al meu pana acum. Mai bine ma invatam cu minciuna....
        Ma rog ca macar copiii mei sa nu aiba ghinionul meu! 
 A voastra Andreea.
Va pup!