Durerea adevarata nu are lacrimi (dedicat celor disparuti in clubul Colectiv 30 oct 2015)

...intr-adevar nu exista cuvinte sa exprimi durerea unei pierderi, suferinta pt cei inlacrimati.Am citit  si am ascultat de 3 zile povesti ale unor oameni simpli, de care, poate nu as fi auzit niciodata daca nu era o asa drama- un incendiu devastator intr-un club din capitala de Haloween, la un concert unde ar trebui sa se distreze de fapt. Aceasta mica distractie a luat 30 de vieti, le-a ridicat la ceruri, printre ingeri. Acest concert avea intrarea libera, gratuita, insa iesirea a avut un pret prea mare- viata insasi. Acum cautam disperati vinovatii, acum cand am ramas mai saraci, mai tristi, mai goi. Nu cumva e prea tarziu?! Ce sa mai salvam? Poate sperantele celor care traiesc acum si care sa nu mai aiba parte de asa clipe de cosmar. Nu stiu cum mai pot vinovatii sa doarma linistiti, sa puna seara capul calmi pe perna?!! ...insa cuvintele sunt prea tardive acum, inutile si neclare. La o asa intamplare cutremuratoare, totul te infioara si te face sa te stingi tu insuti in fata atator urlete de durere si regrete.Nu merita nimeni un asa sacrificiu dur si prea mare pt niste muritori!
Incerc sa-mi revin, sa pot privi din nou clar, insa imaginile fumegand din acel club imi patroneaza creierul si nu se vor sterge niciodata de acolo.
Rusine pt cei vinovati!
Odihna celor nevinovati si stinsi pe nedrept acolo in Iad! D -zeu sa aiba grija de ei!
Putere pt cei raniti sa treaca cu bine peste tot! Ma rog zilnic pt ei!
Andreea

12 octombrie - 14,20

Buna dragii mei! In fiecare an e altfel ziua asta, in fiecare an simt altceva in ziua de 12 oct., in fiecare an meteo e diferit, in fiecare an noi suntem altii...Anul acesta, acum, sunt mai bogata familiar, mai linistita, mai zambitoare! Incerc sa fiu optimista si fericita cat sa daruiesc si celorlalti cate ceva din bucuria mea, insa niciodata nu stiu cum va fi la anul... mereu ceva nou, mereu ceva diferit! Dar e important sa traiesc mometul pt ca timpul nu se mai intoarce, pt ca, desi ploua afara acum foarte mult, nu stiu daca in sufletul meu va fi soare sau nu intotdeauna!
Multumesc, copiii mei dragi, ca ati aparut si mi-ati facut zilele mai vesele si ca ma iubiti in fiecare zi si mai mult,  multumesc parinti dragi ca sunteti alaturi de mine! Multumesc Uby!
Imi mai doresc doar sanatate si odihna! Va pup!
Andreea- Bobo!

Poveste de viata

Intr-o zi un fiu de 16 ani isi intreaba tatal, un om simplu de la tara - "Tata, de majoratul meu, la 18 ani, ce o sa mi daruiesti?". Tatal ii zice: "Nu stiu inca, fiul meu, mai sunt 2 ani pana atunci." A mai trecut 1 an si fiului i se facu rau la scoala, lesina, este dus de urgenta la spital si medicul, dupa investigatii amanuntite, da un pronostic:
"Fiul dumneavoastra are mari pb cu inima. Trebuie sa iladuceti la control periodic pana gasim o solutie mai buna: un transplant. "
Asa a curs 1 an de zile, printre vizite la spital, controale periodice si analize amanuntite. Cand a implinit 18 ani, dupa o operatie reusita, baiatului i s a spus ca e ultima data cand vine la spital. Acum poate sta linistit acasa si totul este foarte bine.
Fericit, tanarul merge acasa si vrea sa spuna vestea cea buna tuturor. Cand intra in casa, gasi pe masa in sufragerie o scrisoare de la tatal sau.
"Fiul meu iubit, cand vei citi aceasta scrisoare vei fi bine sanatos. M-ai intrebat o data ce cadou iti voi da la implinirea a 18 ani. Iata ca ziua asta a sosit, esti major si esti bine. Si ai cel mai frumos cadou daruit de mine- ti-am dat inima mea. Ai grija de ea! Te iubesc! Tata. "

Iata cum oamenii simpli ne dau cele mai bune exemple de viata. Pacat ca doar putini dintre noi invatam din ele. Pupicuri. Andreea.

Un inceput de chaos!

       Inceput de septembrie... vacanta mult asteptata a trecut. Timpul probabil s-a schimbat. Timpurile insa nu! Ma ingrozeste faptul ca ne multumim cu mai putin pe zi ce trece, ca nu mai exista respectul dinainte. Nu mai avem puterea sa facem diferenta intre frumos si urat, rau si bun, egoist si darnic. Nu mai avem forta sa recunoastem ca tuturor ne lipseste ceva, ca avem multe defecte. Toti vor sa aiba fara sa dea, sa ceara fara sa ofere, adevarul este umbrit de intunericul din sufletul fiecaruia, nu mai exista ragazul sa privim in ochii celuilalt si sa l facem sa zambeasca. Ma sperie cel mai crunt lucru uman: lipsa zambetului si mai ales lipsa motivului pt a rade. Ma oboseste sa dau explicatii derizorii, neluate in seama, sa nu mai gasesc bucuria zilelor de duminica in familie, tihnite si pline de surprize placute, sa duc aceasta lupta degeaba, singura, trista! M-am scarbit de atata nepasare, am scris despre aceste momente reci pe care fiecare le afiseaza zilnic si care ingreuneaza viata noastra, nimeni nu a inteles nimic si nimeni nu a schimbat nimic. Ba mai mult este mai rau, si ghiciti cine e personajul criticat, controversat si barfit?! Eu, care incerc sa fac ceva mai bun, mai bine, ceva nou! Ha ha! Ironia sortii! Concluzia dureroasa: nu are rost, nu merita si chiar e obositor sa explic unei turmi de oi ca lupul asteapta dupa colt. Nimeni nu vede si nu aude nimic, egoismul e in floare, iar minciuna este la ea acasa. Nu mai avem curajul sa dam dreptate celui care o merita de frica: aoleu ce o zice ala, daca s o supara cutare , daca o patesc eu.... etc!
       Cea mai buna dar si cea mai grea este: tacerea, care nu rezolva nimic, insa mai prelungeste agonia vietii. Si mai tarziuu se intreaba toti de ce vorbim asa veseli despre moarte, de ce o asteptam asa de nerabdatori, de ce nu mai credem in speranta?! Pt ca e singura care nu comenteaza...
Va pup, Andreea!

In memoriam Vadim Tudor

"ULTIMA CAFEA

Hai, Moarte, sa bem o cafea
Ti-o fac cu caimac, aromata
Mai leapada-ti coasa cea grea
Si mantia asta ciudata.

Te rog sa iei loc in fotoliu
Nu ma supar daca fumezi
Dupa cine esti, Moarte, in doliu?
De ce tot suspini si oftezi?

E foarte fierbinte cafeaua
Nu te grabi, ca te frigi
Mai lasa-mi pe cer, inca, steaua
Daca eu am sa mor, tu ce castigi?

Ai venit sa ma iei in persoana
Prea mare onoare imi faci
Din toata specia asta umana
Numai pe mine ma placi?

Hai sa-ti ghicesc in cafea
E bine sa stii ce te-asteapta
O cumpana grea vei avea
Dar tu te descurci, esti desteapta.

Esti tot timpul in criza de bani
Aici, te asemeni cu mine
De ce sa fim noi dusmani?
Eu te-nteleg cel mai bine.

Lumea te aplauda de departe
In zvon de corrida, olé!
Fii buna si-ntoarce-te, Moarte
Sa vad: dupa tine ce e?

Acum esti captiva la mine
Am vrut sa-ti arat, draga mea
Ca nu-mi este frica de tine:
Ti-am pus soricioaica-n cafea. "

 N-am fost mare fana a dansului, dar pt acest om de cultura, aceasta enciclopedie nemarginita a istoriei si culturii romanesti si universale, vreau sa cititi aceste versuri incarcate de sentimente si emotii si sa meditati
 intr -un moment de liniste... Odihneasca- se in pace!
Andreea

Marul-Omul

             Ma gandeam zilele trecute cum venim noi pe pamant si de ce. Pentru a rodi... Cum asa?! Pai, se presupune ca pomul roditor se sadeste, se uda, se sapa, infloreste, rodeste si gata, apoi se goleste de mana omului si imbatraneste in timp. Nu este asa?! Omul este ca marul. Ne am nascut seminte in pom (adica pe Pamant), ne-am format jumatatile, adica ne am gasit jumatatea, care formeaza fructul, intregul, si apoi suntem impliniti, fericiti, satisfacuti ca si fructul parguit, rosiatic, dulcisor. La momentul acesta vin copiii, adica soarele arzator coace fructul pana cand devine rosu si dulce  ca mierea si, odata cu acesti copii si grijile, viata trecand mult mai repede. Apoi vine perioada decazatoare, ori fructul este insfacat de vreun copil nazdravan si savurat ca o gura de salvare impotriva setei, ori este uitat pe ramurile pomului pana cand imbatraneste ca si omul, se sfrijeste, usuca si piere mancat de cativa viermi, dusmani, infometati. Urata imagine nu?! Insa este adevarul dureros al muritorilor, asa este si viata omului. Suntem pui de om, copilarim, devenim maturi, parinti, responsabili, bunici si apoi firul vietii se scurteaza la final si disparem.
              Eu cel putin sunt inca pe ramura acum, fructul este intreg, familia mea e toata in sfarsit, motivele mele de a trai sunt cu mine de acum incolo, viata lor deocamdata in mainile mele, am doi ingerasi de care am grija ca si pomul de roadele sale. Am momentan ratiunea de a vietui. Astept linistita si impacata perioada urmatoare. Nu vreau sa sune pesimist, insa fiecare perioada e frumoasa in felul ei si eu ma bucur pentru toate la rand, chiar una de e mai trista sau cealalta mai vesela ... ca si marul, care sta in soare, in furtuna sau vant, nu pleaca nicaieri, isi asteapta telul pentru a continua, nu-l sperie nimic. Asa este si soarta umana...
              Va pup, Andreea.

Acum sau mai tarziu?!

         Exista momente in viata noastra in care preferam sa amanam prezentul! Sa fie un "acum" mai lung, sa nu existe un "maine" sau "mai tarziu". Nu pentru ca este ceva rau, ci pentru ca vrem sa pastram prezentul asa, cel mai frumos, cel mai bun si unic. Dar timpul ireversibil ne da iar o palma crunta si ne-o ia inainte, el alege pentru noi fara sa intrebe sau sa astepte. Poate ca si "maine" va fi superb, dar nu va fi ca si "azi", va avea alte parti bune, va avea alte bile albe, insa nu la fel ca acestea de "acum". Sa speram ca ceea ce este frumos va persista in continuare si nu vom simti lipsa magiei si sclipirii vietii pe care am avut -o pana acum.
          Eu incep ceva nou, nu este: end of story, este: a new beginning, e o viata speciala, norocoasa si imi doresc sa pastrez dulceata acestor zile pentru tot restul momentelor mele si sa ma bucur de stralucirea altor viitoare zile in prezenta celor dragi si in locurile mele de suflet.

Va pup cu dragoste si cu sanatate! Andreea.