Prima sedinta foto

         De multe ori imi vin diferite idei despre momente sau trairi din viata mea sau chiar din prezent. Insa aveam de ceva vreme aceasta imagine in minte, imi doream de un timp sa fiu eu si el- “obiectivul”, obiectivul unui aparat foto care sa ma urmareasca doar pe mine, sa incerce sa ma prinda in toate ipostazele, sa vada si lacrima si zambetul pe care il afisez cand sunt trista sau vesela. Si nu numai el m-a determinat sa scriu, ci si fotograful, omul din spatele obiectivului, persoana care are aparatul, care il manuieste, care zareste zambetul acela sau apasarea din ochii mei. Mi se pare ca lumea fotografiilor, mai ales alb-negre dar si color, este o lume a viselor, a imaginatiei care e scapata pur si simplu pana la extreme. Si m-am hotarat sa fac aceasta sedinta foto, in care sa fiu doar eu, obiectivul si el, fotograful, doar noi trei, camera goala cu draperii groase si o multime de flori. Da, flori, petale, miresme, culori, mii de idei… Nu este greu sa faci o astfel de sedinta, nu ai nevoie decat de un carnetel al amintirilor si emotiilor din trecut pentru a le scoate in evidenta in fotografii din prezent.

Noi trei, deloc impunatori, am pasit printre florile proaspete care adusesera in interior toata puterea naturii intr-un glob al dorintelor. Nu a trebuit sa ma pozitionez intr-un anume fel, sa zambesc la un anumit moment, doar sa fiu eu, naturala, eu si florile... Obiectivul m-a urmarit tot timpul, fotograful l-a indreptat spre ceea ce simtea el ca este o imagine a femeii indragostite de culoare, de viata si parfum. Eu ma simteam in centrul atentiei, parca pluteam pe covorul de petale, atingeam cu varful degetelor peretii incaperii si sarutam cu buzele rosii razele soarelui care intrau prin crapaturile draperiilor. Nu a trebuit sa fac nimic, doar sa explorez foarte bine o camera goala, pustie, rece, dar totusi multicolora, care emana un iz al iubirii. Fotografiile au iesit de la sine, clipa parca nu le-a luat deloc din stralucire, zambetul meu se afisa parca mai plin de traire in acele mici marturii fotografice. Mana artistului, fotografului, stransese dovezile implinirii unui vis feeric, sedinta foto, pe care mi-o dorisem de cand eram mica, momentul eternitatii… noi trei in camera pustie.

Il priveam la final, ochii lui, care pana acum curpinsera doar obiectivul si umbra lui, imi aruncau o privire calda, multumitoare, ca la sfarsitul unei zile de munca si parca spuneau mult mai mult. Incerc sa ghicesc, sa-i zambesc… El insa coboara capul, se apleaca si apuca tandru o floare din covorul plin de viata de pe jos. Mi-o intinde:

“Multumesc!” sopteste si ma saruta usor, delicat pe obrazul stang.

Aceasta imagine incheie tabloul sedintei foto din camera goala, pustie pentru moment cel putin… In viitor nu se stie unde vom fi noi, cei trei... o simbioza aproape perfecta.