M am gândit mult daca sa scriu despre acest sentiment foarte des întâlnit . Mi e greu pentru că de fapt noțiunea nu e bine înțeleasă de multa lume. Eu incerc sa învăț daca exista soluții și putere interioara că sa treci peste dezamăgirea lăsată de cei dragi, sau de cineva foarte iubit . Uneori sunt copleșită și eu . Mă privesc in oglinda și caut varianta mea cea mai buna . Incerc sa mă agat de cineva in care am.incredere ca sa pot trece dealurile grele ....apoi mă sperii. Apare teamă că și acel cineva mă va lăsa. Mă va dezamăgi și o iau de la capăt ....fara luminița aia din zare . Și tot așa e un cerc vicios . Caut toate ieșirile posibile din tunelul dispetarii. Incerc sa vad motivul apariției dezamăgirii . Nimic.... Ușile mi se închid în fața . Ceea ce credeam că am trăit nu a fost real. Mai adun o fărâmă de speranță cu ultimele puteri, pacalindu mi așteptările pt o ultimă dată . Și gata. Liniște..... Triumful este al ei. Nu am.putut sa găsesc leac pt boala asta . Iar vindecare nu exista. Daca ai făcut cunoștință cu dezamăgirea, nu va mai fi că înainte niciodată, deși cu răbdare și ponderabilitate, tu vrei sa o învingi, s o faci să dispară. Iar dacă trăiești cu ea, increderea in apropiați e și mai slabă...
Aceeași Andreea.
