Drumul unui permis de conducere

       Mda, drumul acesta este lung. Rezultatul este un cartonas colorat, plastifiat si cu fotografia personala. Metoda obtinerii lui este anevoioasa si uneori plictisitoare pentru unii, iar pentru altii super incantatoare, o adevarata aventura. De obicei barbatii sunt soferi ambitiosi, femeile lasa sofatul mai mult pe seama hobby-ului. Mi-aduc aminte cand eu am incercat, cu ceva vreme inainte, cat de dificila mi s –a parut calea obtinerii acestui cartonas plastifiat.

        Primul pas era inscrierea la o scoala de soferi, alegerea uneia performanta si mai ales accesibila financiar, pentru ca piata era astupata de oferte variate si chiar de pacaleli multe. Eu am mers pe mana unui bun prieten si vecin care mi-a recomandat cursurile unei scoli de soferi, unde m-am inscris si am primit orarul cursurilor de predare, adica practica, cat si sfatul de a merge sa exersez testele scrise la sala. Am facut cunostinta cu profesorul meu auto, adica instructorul, si prima lectie a fost o introducere in aceasta lume a conducerii vehiculului pe patru roti. Eram uneori obosita de la invatat, pentru ca eram in anul cand trebuia sa invat si pentru admiterea la facultate si nu-mi ardea deloc de sofat dupa amiaza. Cel mai mult imi displaceau orele de condus pe ploaie sau cele noaptea, insa erau toate obligatorii.

          Al doilea pas a fost cumpararea cartii de teorie pentru tinerii soferi care avea si teste pe care le rezolvam de mai  multe ori. Practic uneori invatam pe dinafara tot ce trebuia sa stiu pe sosele. Apoi mergeam la sala unde faceam diverse chestionare si ma incurcam in raspunsuri, ma enervam ca nu imi iese numarul exact de raspunsuri bune la intrebari, ma grabeam mereu sa ajung acasa sa mai deschid si cartile penttru examenul de admitere la facultate. Tot asa o tineam zilnic pana cand, fericita, rezolvam bine testele si faceam o zi pauza de relaxare ca recompensa.

          Al treilea pas era sa imi perfectionez orele de condus, mai ales parcarile laterale. Aveam oroare de aceste parcari si de ele mi-era frica. Va impartasesc un mic secret: acum tocmai aceste parcari imi plac. Dar de ce ti-e teama, nu scapi. Asa a fost si la mine. La examen o parcare laterala am avut de efectuat si bineinteles ca m-am incurcat.  Dupa mesele cand sofam prin centrul orasului erau cele mai placute, eram cea mai mandra, atingeam cote maxime de concentrare cand vedeam un politist si ma relaxam la final cand primeam observatiile si sfaturile pe ziua respectiva.

           Al patrulea pas aparea cand trebuia sa -mi infrang emotiile la auzul anuntului instructorului: “Esti pregatita pentru examen. Mergi maine sa te inscri! ” Trebuia sa nu uit de testarile medicale si psihologice, pe care, tot incarcata de teama, le treceam, o teama aparuta la impactul cu noutatea. Apoi venea momentul sa ma inscriu la sala, unde sustineam examenul scris, testele, adica chestionarele auto, atat exersate pana atunci, apoi vorbeam cu instructorul cand sa punem: “orasul” , adica testarea prospriu zisa, practica, “plimbarica” prin oras alaturi de un politist, profesorul meu pentru o zi la examen. Totul culmina cu examnul alaturi de domnul politist si concentrata fiind, greseam de multe ori la capcanele lui. Cedam uneori si tresaream la indicatiile sale sau la sfaturile nevinovate. Atmosfera in masina era apasatoare, deloc relaxata si, din acest motiv, se mai gresea, se mai ierta  si chiar se mai si glumea. Nimeni nu isi dorea un esec.

            Ultima etapa, a cincea, era cea mai placuta: “venirea pe lume” a cartonasului plastifiat, carnetul de conducere, permisul, asta daca aveai norocul si taria sa treci examenele de mai sus, scris si practica. Nu era isna o etapa usoara, doar placuta, ca nu te mai punea nimeni sa inveti nimic, ci doar sa stai la coada, sa astepti, sa completezi formulare, sa platesti taxe si iar sa astepti. Nu in ultimul rand, dupa formarea dosarului acesta pentru obtinerea permisului, sosea momentul cand faceai poza, dovada sigura ca era actul tau personal, pentru care te muncisei atat, pentru care pierdusei numeroase dupa amieze de adolescent, de distractie. 

            Merita insa tot efortul: aveai la final un cartonas care iti dadea puterea sa visezi, sa zbori parca oriunde iti doreai, asta daca aveai obiectul “muncii tale” : vehiculul pe patru roti. Va spun din proprie experienta ca, prima data cand experimentai singur detinerea acestui permis de conducere o faceai chiar daca aveai doar o masina pricajita, la mana a doua, ruginita si uitata de bunicul in garaj, pentru ca iti doreai sa fii liber si sa sarbatoresti astfel fericirea momentului, emotia obtinerii acestui carnet de conducere, disparitia chinului atator ore de sofat tulburatoare. Cel putin in cazul meu, asa s -a intamplat! Si de atunci au trecut 16 ani, in care "nasterea" acestui cartonas colorat, plastifiat, a fost cea mai buna alegere si cea mai utila din viata mea.