De luat aminte ...... e greu si dureros

 

   "O batranica simpatica intra tacticoasa intr-o cofetărie. Chelnerița aduce iute meniul și-i cere comanda. Bătrâna răspunde:

– Cât costă o felie de tort?

Chelnerița răspunde:

– 3 lei.

Bătrâna scoate niște monede din buzunar, începe să numere încet și apoi întreabă din nou:

– … și cât costă cea mai mică?

Chelnerița devine puțin nervoasă pentru că avea multe mese de servit.

I-a răspuns:

– 2 lei.

– Nu-i nimic, atunci o iau cu plăcere pe cea mai mică, a răspuns bătrâna.

Chelnerița a adus felia de tort enervată și imediat a pus nota de plată pe masă gândindu-se ca nu cumva să plece imediat băbuța și să nu achite.

Bătrâna, mâncând foarte încet și cu plăcere tortul, s-a ridicat încet, a pus banii pe masă, a scris ceva pe o foaie de hârtie și a plecat.

Pe marginea farfurioarei mai lăsase un plic.

Când chelnerița s-a dus să curețe masa, a observat că bătrâna îi lăsase bacșiș un leu.

Emoția și surpriza i-au adus o suferință în suflet nespusă.

S-a întors repede să caute bătrâna pentru a-i returna bănuțul și a-i mulțumi.

Era prea târziu, plecase.

I-a părut rău că a judecat-o pe bătrână ieftin.

Bătrâna avea doar 3 lei și tocmai luase o felie de tort de 2 lei pentru a-i da 1 leu ca dar.

Apropiindu-se tânăra din nou de masă, observă un plic pe care îl deschise și descoperi o poză:

Era o fotografie cu chipul mai tânăr al bătrânei ținând în brațe un copil.

Apoi citi un bilet:

Maria

Nu mă cunoști...

Părinții tăi acum 20 de ani au avut un accident și au murit.

Te-am crescut până la 3 ani, apoi și eu am suferit un accident vascular, iar tu ai fost înfiată.

Te-am găsit greu, iar astăzi am văzut-o în tine pe fica mea. Mare bucurie!

Semeni leit cu ea!

Te iubesc nespus!

Acum am plecat la azilul de unde sunt...

Nu mă căuta...

Ai aici adresa și o cheie unde vei găsi o locuință cu tot ce îți trebuie. Este a ta și a viitorilor tăi copii...

Nu plânge...

Te îmbrățișez cu mult dor și drag,

Bunica Ana.

Tânăra izbucni în lacrimi și săruta atât poza cât și scrisoarea.

Cu 1 leu în mână stătea și privea la Ceruri.

După 2 săptămâni de căutări găsise azilul unde stătea bunica.

Când a ajuns acolo cineva o așteptă pe Maria și îi spuse:

- Vă rog să ne iertați.

Bunica Ana a plecat la Ceruri acum 4 zile.

Știa că veți veni și v-a lăsat câteva cadouri.

Vedeți casa nouă de alături?

Este construită de ea pentru bătrânii singuri. Ați avut o bunică minunată.

Tânăra se așeză pe un scaun și își cuprinsese fața cu palmele sale, iar printre ele curgeau picuri de lacrimi...

Era durerea adâncă pentru bunica ei.

Această poveste reală arată clar că se pot trage concluzii pripite.

Pentru că înainte de a judeca pe cineva ar trebui să privești între pereții săi, să îi cunoști temerile și grijile lui.

Nu lovi !

Nu folosi cuvântul ca o armă pentru că doare!

Vei fi urmărit toată viața de răutatea lor...

Atunci vei vedea cât de fragil este omul din spatele aparenței.

Vei observa că sunt oameni minunați pe care nu îi cunoști dar îi judeci după aparențe.

Și Hristos a fost purtat pe brațele Maicii Domnului.

Și Hristos a avut o mamă.

Unii copii au fost legănați pe brațele mamelor lor, alții pe brațele bunicilor, sau nu au mai apucat nici o sărutare.

Unii copii dorm nemâncați sau loviți, iar alții în Africa mor de foame.

Mergi și sărută mâinile care te-au crescut și educat.

Dacă nu mai sunt roagă-te pentru ei! " (DAMIAN   PATRASCU)

A inceput scoala sau e doar o iluzie? Clopotelul a sunat azi a haos....

    Anii ' 85... 15 septembrie... emotii, larma, veselie.   2020....14 septembrie ... confuzie, frica, masti. Oare care dintre cele doua scenarii s ar apropia  mai bine de un debut de an scolar ?!Este clar, nu? Unii ar incerca sa caute si un lucru bun in cele de mai sus, sperand sa se pastreze o minima bucurie pe fata macar a celor mici cand au pasit din nou in curtea scolii...Incercare esuata, as zice eu. Eu tot anii trecuti imi vin in minte tot mai frumosi si  mai voiosi. 

    Am fost azi cu unul dintre nazdravanii mei copii, sa particip la inceputul anului scolar, sa i fiu lui alaturi mai ales. El foarte fericit, incantat sa si revada colegii. Eu insa rezervata, mai retrasa si fizic si in declaratii si  zambete . De ce?!  Pentru ca in jurul meu aveam o alta categorie de oameni, parinti, profesori, decat erau acum 7 luni. Erau la fel fizic vorbind, insa foarte taciturni, enigmatici, cu priviri suspicioase si deloc emotionati, mai degraba tematori si intrebatori.... Foarte schimbati. De ce?! Din cauza a tot ce ni s a intamplat, o iluzie sau un adevar, acest virus, coronavirus, ne a transformat total. Invatatoarea, o doamna foarte simpatica si frumoasa, a incercat sa pastreze atmosfera emotionata din alti ani, zambindu ne si incurajandu ne mereu, insa era o umbra care plana peste tot, erau dubii, priviri stranii, frica si mai ales acele masti care iti aduceau aminte non stop de necazul acesta national. Sa zic ca astept ceva bun in viitorul apropiat de la sistemul educational, m as autominti! Sa spun ca nu mi pierd speranta pana in ultimul moment, n ar fi nici acest lucru ok! Dar ce am putea face?! Mergem inainte ca inapoi nu se mai poate, crezand non stop ca la scoala, curtea, se va mai umple macar o data de chicoteli si jocuri de copii, de zgomot, rasete si clinchet de clopotel..... Nu avem ce pierde daca macar ne imaginam aceste vise....

     Bafta prichindei, elevi si studenti! Putere si rabdare sa ne mai bucurati ca pana acum cu vioiciunea si nazdravaniile voastre!

Andreea (Elena)

Maine poate fi prea tarziu....(Das Leben ist zu kurz!)

       Ma tot gandesc daca sa scriu despre unele lucruri aici sau sa le tin doar pt mine... Apoi mi amintesc ca toate lucrurile frumoase care raman asternute pe hartie iti sunt martori vii in viata si te ajuta sa treci peste multe momente triste sau chiar depresive, care vor urma. Sunt constatari, fapte de viata, intamplari care nu as fi vrut sa se intample sau daca s au intamplat sa pot sa iau din ele tot ce e mai bun, sa am un exemplu pentru viitor. Ma sperie intotdeauna nepasarea oamenilor, indiferenta celor din jur, celor cu care interactionez in viata. Ma inspaimanta forta lor de a uita , de a nu mai stii sa zambeasca , de a nu se intreba daca cel de langa este ok, toti sunt doar pt sine, egoismul asta te schimba ca om, ca persoana si ca suflet. Incerc sa gasesc o forta in tot ce fac, pe unde umblu sau in cel cu care discut zilnic. Dar cel mai greu este ca nici nu sunt uneori lasata sa fiu bine.... o ironie a sortii, cand ti se ureaza de ziua ta, tot ce e mai bine si mai frumos pe lume si cand il gasesti si stii ca esti bine, ti se taie aripile si deoadata esti cel mai rau si mai nesimtit om, mai nepasator, rece si intransigent suflet. Sunt zile in care ma trezesc plimbandu ma pe strazi,prin locuri  unde  cu ani in urma gaseam puterea de a zambi fara sa am frana, locuri in care povestile spuse de tatal meu pe banca din parc prindeau contur in visele mele, locuri in care mirosul de tei mi era cel mai drag, locuri in care ma jucam voioasa cu Spiky, catelul meu, acum de mult printre ingeri. 

       Nu am stiut niciodata ca acele locuri, acum pustii, au o importanta mai mare la momentul acela, nu mi am dat seama ca trebuia sa ma opresc mai mult sa ma bucur de acele clipe unice atunci... Mai tarziu sunt doar umbre ale unui trecut frumos si nici macar o speranta la un viitor mai bun.... Pentru ca azi nu mai avem acea putere de a lupta pentru ce e minunat, pentru ce simtim ca ne defineste si ne face sa ne simtim excelent, azi ne complacem si ne plangem de mila si facem aceasta greseaala periodic. Iar daca indraznim sa ne ridicam de jos, sa avem puterea sau acea sclipire in priviri ca ne am simti mai bine, suntem criticati si umiliti pana la urma ca sa ne ingropam in aceeasi greseala de pana acum de a fi posomorati, pesimisti si tristi pentru totdeauna, intr o atmosfera morbida, rece si lipsita de orice urma de dragoste, fericire, optimism sau veselie.  Nu e bine nicicum. Cred ca sunt oameni, suflete, inimi pe pamant care au curajul sa si infrunte mult mai bine destinul, sa nu se sperie la nicio incercare pe care viata le o scoate in cale, care au tupeul sa spuna ce simt cat sunt vii, care stiu sa zambeasca  sau chiar sa rada cu pofta la orice ora si cu orice motiv si care duc cu ei asa bine tot  ce le rezerva prezentul incat le da si celorlalti din puterea lor de viata. Nu ne dam seama cand suntem cazuti moral, nimic nu ne face sa ne revenim decat un "te iubesc" spus exact cand trebuie. Parca e cel mai bun tratament pentru o depresie, parca e cel mai bun medicament petru cei care nu mai rezista si nu mai vad nicio solutie la problemele lor. 

         Nu stiu daca cineva acolo sus ma iubeste sau chiar acum s a nascut steaua mea, insa ingerul meu a aparut si e chiar destinul, care de fiecare data imi spune " Te iubesc mai mult decat ieri mai putin decat maine. Capul sus! " E tata sau nu, e bunica sau nu, e important ca e un inger din care imi iau forta si nu mai pot cadea, nu mai merg pe urmele nesigure ale unui viitor incert, calc cu voiosie din urma trecutul meu fericit, traiesc amintirile mele voioase si pline de optimism, privesc cu bucurie fotografiile copilariei mele, toate sub acelasi "te iubesc" care mi da aripi.... Iar viitorul il privesc mai sigura, mai plina de culoare si cu mici sperante. Este fericirea si multumesc celui care mi l a trimis. E in inchipuirea mea? Poate. E real? Poate, insa asta tot denota ca am puterea de a fi optimista si de a crede in ceva mai bun. Va fi mai rau? Poate . Va fi mai bine? Poate, insa orice va fi, prezentul este frumos, unic si  nu l as schimba pentru nimic in lume. 

      Te iubesc....  Indrazneste si spune , totul va fi altfel, totul este pentru a fi fericit.... Poate esti , poate nu, dar de ce sa nu incerci macar sa visezi?! Psihologie? Mi ar fi palcut sa studiez, dar  de ce? Pot fi autodidact, stiu sa culeg ce am nevoie din cei din jur, pot sa ridic capul si sa rad. Motivul? Rad pentru ca a mai trecut o zi, rad pentru ca maine va fi poate prea tarziu, rad pentru ca exista feiricre, rad pentru ca iubesc ingerii, visele si toti oamenii frumosi, buni si optimisti. Nu traiesc  cu nici un regret, mai am si sperante, doar sa stiu sa nu mi le pierd. Orice se va intampla, mai rau nu se poate! Mi-ar placea enorm si ca cei din jurul meu sa gandeasa la fel si sa pot sa le arat calea corecta, dar sunt inteleasa eronat de multe ori. E ceva gresit in asta? Nu cred!  Te iubesc.....

Acceasi Andreea, de fapt nu , Elena!  Andreea Elena

Fericirea

     Mereu m am gandit  sa scriu sau nu despre acest sentiment .... Nu este intotdeauna inteles bine sau simtit bine de catre fiecare, nu e trait asa cum trebuie de multi, insa e asa  frumos sa scri despre el, sa ti inchipui ca e cu tine, sa inveti sa l simti, sa i gasesti cea mai buna definitie.... Singura piedica este ca multi iti pun bete in roate, iti deformeaza realitatea, te opreste din visarea ta si iti ingreuneaza orice dorinta sa devina reala. Depinde de puterea ta de a birui tot si credeti ma ca eu am incercat..... Si culmea este ca am reusit! Nu mi mai pasa decat sa invat sa fiu fericita, implinita, cati ani or mai fi in fata, trebui  sa i traiesc ca orice printesa, ca o minune.... sa am fata luminata , sa stiu sa visez si mai ales sa cred in vise! Stiu ca realitatea e cruda si dura, dar ce ma costa sa fiu linistita , sa simt ca zbor, sa ma las dusa  in visul meu?! Nu am nimic de pierdut! Ca sa fii fericit , treb sa simti ca esti iubit, apreciat si admirat.
     Da, sunt femeie, sunt minunata. Da , nu stiu multe lucruri sa fac , dar ce fac le fac super si imi place ce fac. Imi place  sa ma plimb cu mine, imi place sa privesc cerul, imi place sa ating stelele doar in fotografii, dar imi place si reusesc, stiu ca reusesc pentru ca imi doresc asta. Ador sa respir aerul din jur, sa ma joc cu un catel, sa l mangai, sa ascult muzica.....Da, muzica ajunge cel mai repede la sufletul meu, la sufletul oricui care o lasa sa intre, care o intelege , o simte....Iubesc sa adun flori, sa le desenez, sa le ingrijesc, iubesc sa zambesc.... Zambesc la oameni, la animale, la nori,  la soare.... Mi am gasit Soarele , raza mea de Soare ma trezeste zilnic, ma mangaie, ma tine strans de mana , e a mea. Fiecare are una, insa nu stim poate s o gasim, ne e teama sa o cautam. O iubesc chiar daca ploua, o ador mai mult decat ieri si mai putin decat maine, e a mea si n o sa i dau drumul niciodata ,  atat timp cat sunt fericita , sunt luminata, protejata si atinsa mereu de ea. Sper sa tina cat mai mult.... si abia astept s - o sarut  zi de zi, sa i multumesc ca, datorita ei, nu mai mi e teama de lacrimi, datorita ei am inteles de ce traiesc, ce scop am pe pamant si  ce pot sa fac sau nu pentru mine sau pentru altii. Si e asa bineeeeeee! Poti invinge orice daca iubesti,  daca esti fericit, daca te simti minunat!

 Traiti momentul! Maine poate fi mai rau! Iubiti la orice varsta si iubiti tot in jur, e superb, e unic, e o minune! Iubirea e cel mai bun medicament la orice virus.... Zambiti , zambiti la tot ce e frumos sau nu, e magnific, e splendid, e viata....
Andreea

Kafka- poveste cu subinteles

 Luati aminte! E sublim!

   "La 40 de ani Franz Kafka (1883-1924), care nu a fost niciodată căsătorit și nu a avut copii, se plimba prin parc în Berlin cand a întâlnit o fetiță ce plângea din cauză că și-a pierdut păpușa preferată. Ea si Kafka au căutat păpușa, dar fără succes.
Kafka i-a spus copilei să se întâlnească ziua următoare să o caute. A doua zi după căutări fără rezultat, barbatul i-a dat fetiței o scrisoare de la păpușă în care scria "Te rog nu plânge, am pornit într-o călătorie ca să văd lumea. Am să-ți scriu despre aventurile mele."
Așa a început o poveste ce a continuat până la sfârșitul vieții scriitorului.
În timpul întâlnirilor sale cu fetița, Kafka îi citea scrisori atent compuse din partea păpușii cu mesaje pe care fetița le considera adorabile.
În final Kafka a adus înapoi păpușa (a cumpărat una nouă) pe care a dus-o la Berlin.
"Nu arată deloc ca păpușa mea", a zis fetița. Franz i-a dat fetiție o altă scrisoare în care menționa: "Călătoriile m-au schimbat." Micuța a îmbrățișat păpușica și a luat-o acasă fericită.
Un an mai târziu Franz Kafka moare.
După câțiva ani, fetița devenită adult găsește în păpușă o scrisoare. Era semnată de Franz Kafka și spunea: "Tot ceea ce iubești probabil va fi pierdut, dar în final, dragostea se va întoarce sub altă formă."  "   (text preluat de pe internet)

Andreea

Lovestory...a lifetime ago

     Mi amintesc cu nostalgie o poveste de dragoste, sincera, copilaroasa, pura, pe vremurile cand lumea era mult mai linistita, calma, onesta si  iubitoare. Da, iubea tot ce era frumos, natura, animale, munci agricole, fara laptopuri, gadgeturi si smartphone uri. Ma amuza si acum daca merg la tara, in varf de munte si intreb o localnica " Mamaie, ai un smartphone, imi trebuie urgent?" . Dansa ma priveste curioasa si raspunde "Bre, nu stiu limbile de la oras. Graieste in romana, fata draga, sa inteleaga baba!" . Zambesc...  Este totusi o placere uriasa sa o privesti si sa o insotesti sus in deal, observandu i pasul agale dar totusi sprinten, incarcat parca de un traseu invizibil, pus bine in ordine in mintea dansei, un plan de munca. Ma simt uneori in romanul lui Rebreanu, "Ion". Insa cobor in vale, orasul e mare, fumegand si agitandu se non stop, de la oamenii care il tot traverseaza grabiti pana la masinile  care il sufoca continuu. Nu are rost... Ma obosesc in prezent.  Eu cel putin am ramas cu sufletul in timpurile de odiniora, mai boema, retro, si desi era totul vechi si mai greu decat azi, ma relaxam mult mai mult. De aceea ma odihnesc cu gandul la vremurile mai de demult, de acum 25 ani. Liniste, solidaritate, sinceritate totala, dragoste adevarata....
      Anii 1995, anii majoratului, clasa a  XII a, varsta tuturor posibilitatilor, sau cel putin asa credeam noi pe atunci ....Emotii, melancolie, lipsa grijilor ne duceau  pe aripile visarii in fiecare week end.... Bluzele pana la buric, fustele mini sau raiatii colorati erau in voga. Dar mi amintesc cu drag de muzica, pe melodiile lui Roxette , Ace of Base sau Lambada ne indragosteam rapid si inocent de colegul sau vecniul de banca. Am retrait anii astia ori de cate ori am privit fotografiile ingalbenite de timp sau de cate ori citeam o carte mai veche. De fapt iubirea era ca o acadea pe care vroiam s o gustam la orice spectacol sau petrecere de majorat, ne indragosteam chiar si de o melodie, de un concept, de o idee noua, de o poza  a verisorului colegei de banca. Inchid ochii si imi trec prin simturi  o gramada de gusturi, de  mirosuri, salata boeuf a bunicii prietenei celei mai bune sau checul parfumat al matusii din capitala. Toti ne strangeam in grupuri, ademeniti de borcanelele cu bunataturi de la parinti sau rude.  Era o atmosfera mai calma si mult mai docila decat este acum, in vremurile de azi, cu atatea gadgeturi obositoare, masini galagioase sau poluare ridicata. Persista bunul simt, onestitatea si respectul, grija fata de cel de langa tine si veselia specifica varstei, tineretei, exuberanta unei perioade inca fara responsabilitati si probleme. Cel mai drag mi era momentul cand desfaceam cadourile, micile amintiri pt 18 ani, carti sau cutii de bomboane, buchetele de flori daruite bunicii care gazduia petrecerea sau o bratara luata de toti colegii sarbatoritului... O am si acum printr un sertar vechi de la biblioteca de la tara.... Erau mereu cadouri foarte simpatice, simple, modeste dar persista nostalgia lor si in prezent. Imi trece prin minte acum ce mandri eram cand un coleg avea voie sa dea o tura cu masina taticului prin sat si ne intreceam, noi fetele care sa-l insoteasca ... Aceeasi competitie era si la dansul lent, la blues-uri, care danseaza cu sarbatoritul sau sarbatorita. Fiorul primului sarut, prima atingere stangace... o intreaga poveste pe ascuns, timizi si rusinosi!
        Totul se finaliza la miez de noapte cu celebrul tort cu lumanari, preparat de bunica cu mare grija si atentie, tare gustos si aromat, la care de altfel participau toti, de la vecini, rude , prieteni pana la cunoscutii cei mai indepartati adunati de prin sat sau care ascultau la poarta muzica de petrecere. Erau veselie, voie buna, rasete , ocheade si imbratisarile de fericire...intram in al 18 lea an. Cu fiecare majorat al colegilor, ne apropiam si noi, fiecare, de al nostru... Emotiile se terminau acum si parca nitica tristete aparea , pentru ca trebuia sa plecam si sa ne dam intalnire din nou, dar lunea, la scoala, la ore, Unde povesteam iar cate ceva de la petrecerea de sambata sau o pregateam pe urmatoarea. Asta erau clasele a XI a, la final,  si toata  a XII a, aceste momente de relaxare din week end uri guvernau toate simtirile noastre pe parcursul a celor 9 luni de scoala. Apoi ieseau fotografiile, aveam albume intregi cu aceste clipe de neuitat prinse in culori si oranduite frumos intr-un mic album vechi...pe care azi il privesc cu melancolie si parca retraiesc acele momente unice.
       As  da cel mai de pret lucru pe care il am acum eu personal pentru a mai trai macar o zi din aceea parioada plina de agitatie, vioiciune si dragsote, dragoste de natura, de distractie, de frumos, de tinerete si de noutate.... Era viata anilor 1995 asa de vie, de multicolora, de care mi e tare dor!!!

 Va pup, Andreea.

Ingerul din mijlocul traumei

               Nu vreau sa para ca spun o poveste aici pe care se va asterne praful si va fi apoi uitata de toti sau trecuta in pagini de arhiva pt stranepoti. Nici nu stiu de ce scriu aceste randuri dupa ce am aflat o istorioara a unui necunoscut, care m a facut sa privesc zile la rand o fotografie indelung si sa incerc sa inteleg ce s a intamplat si de ce se hotarasc mereu ingerii sa coboare printre noi asa des.... Probabil as fi inca o persoana din zecile care il compatimesc si ii scriu mesaje de incurajare, nu vreau asta, vroiam doar sa pot intrevede o cale de a trece mai usor printr o drama, care in fata problemelor noastre, rutinate, a devenit infinit de dureroasa pentru el. Eu personal, cand am incercat (nu am reusit nici acum) sa inteleg motivele intamplarii si cauzele, sursa necazului, pe zi ce trecea, imi dadeam seama ca tristetile si amagirile mele, dezamagirile si lacrimile mele cotidiene sunt o picatura intr un mare ocean, in fata povestii acesteia....Nu vreau sa detaliez istorioara, probabil aceasta persoana s a tot saturat sa auda aceste mesaje de incurajare si diverse urari din toate partile, posibil ca si doreste sa fie sau sa i se povesteasca altceva, ceva vesel, nou. Asa as simti eu, asa as cere eu de la altii.... M am pus in locul lui 2 minute, nu am reusit , pentru ca am inteles ca sunt doar o umbra in fata durerii lui, ca nu merit nici sa ma gandesc pentru ca el e mai puternic decat multi oameni din jur.... Am realizat apoi ca suntem prea mici si ca puterea lui de a continua viata, in pofida acestei drame, e foarte mare....As vrea sa l privesc ca pe un exemplu, sa pot sa invat din forta lui, dar imi dau seama ca il vlaguiesc de ultimele sentimente frumoase si voioase cu care se incarca zilnic pozitiv din neant, cu care se trezeste si vrea sa inceapa o noua zi, sa faca ceva bine pt noi toti la servici sau intre prieteni. M as bucura sa gasesc solutie la tot, sa fac uitat tot ce e trist pt el, dar cred ca nu  m as descurca asa de bine ca el insusi....
              Din exterior se vede total altfel, insa poate in interior e si el la fel de slab si dezamagit ca noi toti, e si el nedumerit si trist si durerea va persista multa vreme d acum incolo, cred ca pentru totdeauna....Intr-o zi ar putea sa o inchida intr un sertar, a carei cheie sa o foloseasca mai rar, pentru a si continua traiul linistit. Ma intreb uneori, daca l as vedea in fata (nu vreau sa fac din asta ca si cum m as intalni cu un personaj mediatizat, ci cu un om simplu, normal, obisnuit) as putea sa i zic ceva, sa l salut sau sa port o discutie modesta?! Nu stiu. Poate da, poate nu....Doar daca as privi totul ca pe o poveste cu ingeri, un basm plin de iubire.... Mi e teama ca nu pot sa simt acest om bine, ca nu l aud corect, mi e frica ca o sa il fac, in discutia mea scurta, sa sufere sau ca o sa-l jignesc, mi e tema sa gresesc...(desi suntem toti  oameni nu?!) Insa tragedia e prea mare pt el.... N are rost sa ma mai intreb,nu?! Nu exista cuvinte pentru a povesti mai mult si nici pentru ca mesajul acesta sa ajunga corect in suflet.
           Este un cliseu sa i pot zice acum ca "timpul le vindeca pe toate" . M am saturat de aceasta propozitie insensibila si neadevarata.... Timpul amplifica durerea si amintirile, fotografiile sunt si mai triste cand vin sarbatori pustii, aniversari reci sau petreceri straine.  Dragostea ar putea vindeca  in timp (parerea mea), insa dorul de ingeri  va ramane tot acolo...
           Si el e un inger, care ne iubeste de Sus din stralucirea stelelor si din linistea noptii! Ramai cu bine, Mihai!

A voastra, aceeasi Andreea.