Exercitiu de supravietuire sau cum m-am indragostit de padure (episodul 1)

Se spune ca omul e prea mic pentru natura asta mare, frumoasa si unica. Dar asta o simti doar daca traiesti in mijlocul ei macar o saptamana, daca o privesti fara sa clipesti macar 5 zile, daca incerci sa o asculti macar cand iti tragi rasuflarea la umbra unui brad. Am facut un exercitiu de supravietuire in mica mea vacanta ca sa vad cu ce ma imbogatesc sufleteste in mijlocul padurii, apelor sau insectelor si am reusit mai mult decat ma asteptam: sa inteleg unde gresim noi si ce pierdem cand nu ne oprim din tumultul zilnic pentru a mangaia o floare sau a fotografia un fluture. Am ales un loc mirific: M-tii Retezat, chiar Rezervatia Naturala Retezat, pe care nu o vazusem niciodata pana acum. Am ales un grup de prieteni placuti si amuzanti si cu cateva bagaje in spinare am pornit la drum. Cu inima putin stransa de teama, dar cu o speranta minuscula ca va fi ceva altfel decat pana acum...
Am incercat sa gasim un colt de Rai, departe de larma citadina si ascunsa de ochii curiosi ai turistului. Am campat si am incercat sa vedem ce atributii avem fiecare, ca intr-o mica tabara de lupta. Obiectivul nostru era bine delimitat: supravietuirea departe de tehnica si alte comoditati. Fiecare zi care trecea era un pas reusit in lupta asta iar noi eram mai bogati sfleteste si mai pasnici mental in fiecare moment care se scurgea.
Nu cred ca pot descrie in cuvinte splendoarea naturii, a copacilor sau a imprejurimilor, sunetul apei sau zumzaitul albinutelor din jur, insa o sa incerc sa va introduc in tabloul asta cat mai mult posibil. Ce m-a impresionat era inaltimea copacilor si semetia cu care ma priveau de acolo de sus, aproape de cer, un cer bogat in perioada asta in perseide sau in miile de stele care formeaza constelatiile. Deschideam ochii in razele soarelui si priveam tulpina bradului, ridicam capul spre corola lui si nu ajungeam cu ochii decat pana la o treime din trunchiul sau gros, apoi ma pierdeam in neantul ceresc care-i strangea cetina tot mai aproape de planete... Ma straduiam la final sa cuprind cu privirea umila tot ce se afla la baza tulpinii: puietii de bradut care formau o paturica de caldura in jurului lui, iarba netunsa prin care adia vantul si chiar ciupercile iesite la soare dupa o mica ploaie binevenita.
Acum ma intreb de ce ne este frica de razboaie si de crize, cand cea care are cea mai mare putere sa ne zdrobeasca intr -o zi este insasi cea in care convietuim zilnic: natura si pe care nu o putem invinge cu lupta cot la cot, ci cu rabdarea si grija ca pentru un copil, astfel imprietenenandu-ne reciproc, ea devenindu-ne aliata in razboiul cu viata ...
Am dreptate? Astept comentarii, Andreea.
O sa urmeze si episodul 2 caci mai am de povestit multe din inima muntilor!

Cel de langa noi

Aceasta constructie te duce cu gandul la multe lucruri: la vecini, la cei pe langa care treci zilnic, la familia ta, pe care o indragesti in fiecare zi sau chiar la prieteni. Eu am avut cateva ocazii sa-mi dau seama cat e de important cel de langa mine, in fiecare situatie din cele de mai sus.
Barbatul carunt de statura inalta, un bunicut simpatic, care imi zambea in fiecare zi in curte era noul meu vecin. Ma mutasem de curand la o casa cu o gradinita cocheta in centrul unui oras care inca purta aerul anilor trecuti. Privirea era inca trista, pentru ca-si pierduse dragostea de curand: sotia, langa care petrecuse 57 ani, o viata de om. La inceput nu am vrut sa il deranjez cu prezenta mea, sa ii tulbur amintirea plina de respect pentru ea, insa apoi inevitabil, l-am intalnit in fata casei. S -a uitat la mine, blajin si mi-a adresat doar cateva cuvinte: "Ai vazut cum trece timpul si ea nu mai este..." . Tonul bland cu care a rostit aceste cuvinte m-a blocat si nu am putut sa-i raspund nimic. Am dat din cap si am trecut mai departe cu o teama ca adevarul acestor cuvinte ma va durea la un moment dat si pe mine...
A doua zi am calatorit cu parintii mei dragi in oraselul de munte in care se strangeau anual oameni de stiinta, academicieni, politicieni, scriitori si alti oameni de cultura. Atmosfera era una speciala, presarata cu mici ironii. Ironia, alcoolul gandirii, te mai relaxeaza un pic si te face sa cugeti mai profund la problemele cotidiene. Imi pare rau doar ca in ziua de azi nu se mai acorda importanta culturii si cartilor, ca cei de langa noi sunt doar tineri inconstienti, adolescenti preocupati de distractie si libertinaj.
Insa ei, familia mea sunt cei mai importanti, cei mai iubiti, cei mai rasfatati in inima mea si ma bucur ca se mareste, ca intalnesc zilnic tot ce este frumos, ca invat lucruri noi, folositoare, ca descopar sa iubesc, sa fiu eu, sa stiu ce e mai bun...
Va pup si astept un mic comentariu pentru cei de langa voi.
A voastra Andreea.

U.S.W.(E.T.C.)

Alle haben mich gefragt: "warum bist du so froh, Bobo?" Ich wusste nicht die Antwort. Aber jetzt weiss ich die Quelle dieser Frage und ich kann allen schreien: durch seine Augen habe ich erfahren, es gibt Liebe und Pflege... Danken sind nicht genug. Ich hoffe, ich kann mehr lachen, besser fuhlen, lieber atmen...Ich weiss, mein Leben wird schoner sein, mein Herz wird frohlicher sein, meine Lippen werden roter sein. Alles fur ihn. Die Natur ist auch jetzt bunter, die Tiere sind stiller, die Menschen sind ruhiger. Ich kann am Himmel schauen und durch Sterne lesen. Alles nur seit wenn ich ihn kenne... Ich liebe ihn und er liebt mich. Bis bald, meine Freunde!

Era de asteptat sa scriu ceva si in limba mea favorita,nu? Dar pentru cei care imi citesc blogul, mama mea si inca ceva prieteni, vreau sa va traduc in linii mari ca este un articol despre dragoste si nu este nimic trist. Cred ca stiti povestea mea din prezent. Astept cate un mic comentariu, dragii mei prieteni. Sau macar povestiti si voi ce impartasiti cu cei dragi in prezent. Ar fi frumos pentru blogul meu sa ia o infatisare vesela cu diverse istorioare pline de iubire si suspans, nu? Va pup, a voastra Andreea!

Un vechi capitol nou

Vacanta, un nou inceput, concediul, o noua incercare, eu, o noua persoana...Un nou iz de libertate sau in sfarsit mi se indeplineste o dorinta mai veche: sa gust si eu viata asa cum trebuie sa fie ea: calma, feerica si vesela. Nu stiu ce sa zic sau ce concluzii sa iau, dar uneori sunt momente in viata fiecaruia cand se trezeste la realitate si memoreaza altfel trecutul, mai matur, nostalgic, plin de diverse ganduri. Cand iti doresti sa te rogi , mergi la biserica, cand iti doresti sa dansezi, mergi la scoala de dans, daca vrei sa citesti, te indrepti spre biblioteca, ma intreb acum, cand iti doresti sa schimbi ceva in viata, unde ai putea merge si cum stii daca ai luat decizia cea buna!? Nu exista nici un serviciu care sa te ajute la asta. Ma gandesc in unele zile la cei mici, care mi-au inseninat atat zilele triste, in alte momente, gandul imi zboara spre rudele mele, familie si prieteni, oriunde as locui, nimic si nimeni nu poate sa-i inlocuiasca. Oriunde voi fi, nimeni altcineva decat mama mea nu ma va invata de bine, nimeni altcineva decat tatal meu nu ma va privi la fel de iubitor, nimeni altcineva nu ma va face sa zambesc decat elevii mei si nimeni altcineva decat prietenele mele nu ma va ajuta mai mult. Insa am ales - un nou inceput alaturi de el, de iubirea mea. Simt ca mi va fi bine si voi incerca sa imi fie. Sper sa aiba rabdare cu mine, cu ratacirile mele si cu ideile mele nastrusnice. Trecutul este si imi va ramane in suflet nu ca ceva trist, a avut momentele lui frumoase, pe care le -as retrai cu drag oricand, insa trebuie sa invatam sa lasam in urma tot ce ne impiedica sa inaintam, sa zambim, sa iubim... Oamenii pe care i-am intalnit mi-au calauzit pasii pe un drum frumos si m-au invatat de bine, insa acum la intersectie am ales sa cotesc...si am ocolit pe o strada impreuna cu prietenul meu de cativa ani buni, Spiky, catelusul meu fidel, ca sa-mi fie mai bine. Am ales sa ma gandesc la mine mai intai si apoi la ceilalti cum faceam pana acum. Sper ca ulita pe care am apucat sa fie cea potrivita si favorabila vietii mele viitoare.
Iar cu voi ma mai intalnesc pe aici si mai schimbam o idee, doua, ce ziceti?!
Va pup, a voastra Andreea!

La multi ani, Petra!

Stiu ca azi e o zi sfanta ca multe altele din calendarul ortodox, insa vreau sa ma opresc si sa-i urez toate cele bune unei persoane cu care am petrecut multe momente frumoase acum cativa ani si care imi citeste blogul periodic. Este o persoana deosebita si ii doresc sa fie fericita macar jumatate cat sunt eu acum, sa-si indeplineasca toate dorintele si sa aiba in viitor o familie implinita. Pastrez fiecare amintire in suflet, fotografii sau mesaje si nu regret nimic din ceea ce am facut noi doua in trecut. Cred tot timpul ca exista o soarta, care ne este favorabila sau nu fiecaruia la un moment dat, doar ca trebuie sa asteptam acel moment rabdatori si linistiti. Din fiecare prietenie eu invat ceva, si la final, cand vine momentul concluziilor, mai matura si mai inteleapta, inteleg ce si daca am gresit cu ceva. Important este sa stii cand vine aceasta clipa. Avem nevoie mereu sa facem un remember in time, in viata noastra si sa simtim inca o data ce a fost frumos, sa ne intrebam de ce s-a terminat si daca am fost noi vinovati. Apoi sa continuam si mai puternici drumul ales.
Sper sa petreci frumos de ziua ta, Petra si sa ai parte de tot ce e mai frumos in viata de acum incolo. M-am oprit putin si am asternut cateva randuri pe blog ca un mic cadou de ziua ta, multumindu-ti inca o data pentru ca mai rasfoiesti paginile astea electronice ale blogului meu. Si o data poate vom mai avea timp de taclale ca alta data, insa nu stiu cand... Timpul este un mare dusman si fiecare trece prin viata rapid ca un calator prin amintiri...La multi ani! Inchin azi un pahar de sampanie in cinstea ta, draga prietena!
A ta, Andreea.

O zi perfecta, o fila de basm

Vremea se arata urata, ploioasa si neprimitoare in acel week -end de vara timpurie. Ma gandeam cu groaza ca, o zi departe de el, va fi foarte greu de suportat. Am hotarat ca nimic sa nu ma faca sa fiu trista. Poate era ultimul ragaz alaturi de copii, prieteni si copilarie. Si am pornit sa colind amintirile...Copilaria este singurul paradis pierdut in pragul maturitatii, dar e singura oaza in care te poti intoarce oricand vrei cu gandul, privind fotografii si necerand voie nimanui. Spectacolul de circ anuntat in oras mi-a dat o idee, am sunat o prietena, prietena mea de 10 ani, si am pornit in parcul mare cu cort si rulote din care se anuntau sosirea animalutelor si clovnilor. Copii multi, numere de trapez, de pantonima si dresaj de serpi. Superb...La final am incercat sa ne distram putin in parcul de distractii, masinutele colorate ne -au atras atentia. Dupa atata ras si tipete am hotarat ca o vizita la Mall ar fi binevenita. Vremea nu tinea cu noi insa si se aratau si stropii de ploaie.
In jurul pranzului am plecat spre locurile natale, unde am copilarit si am simtit prima data ca sunt libera. Am trecut pe aceeasi strada care dupa atati ani era si ea mai batrana si mai trista. Nu mai pastra chicotelile de copii de pe vremea aceea, fuga nazdravana a vecinilor, acum oameni cu familie si cu copii la randul lor. Timpul isi pusese amprenta chiar pe pietre, copaci si casele invechite si parasite. Am pornit apoi spre casa unchiului meu, casa in care am petrecut o buna parte din copilarie, in care am aflat povesti si intamplari care ma faceau mereu sa rad, in jurul careia alergam si adunam flori de Paste, mancam nuci din nucul batran de pe deal sau mure din tufisurile rascolite de caprele batrane ale unchiului. Am oprit masina pe strada prafuita, am privit poarta ponosita, legata cu o bucata de sarma ruginita si am asteptat. Insa nu s-a mai deschis, nimeni nu a mai venit in intampinarea mea ca alta data, nimeni nu m-a mai strigat de vis-a vis unde vecina batrana murise. Nici macar latratul cainelui credincios, Jacques, nu s-a mai auzit deloc. Doar fotografia unchiului meu, agatata cu grija pe veranda in fata glastrei cu flori, imi atragea atentia cu aceeasi privire la fel de calda si primitoare, insa tacerea mi-a adus aminte ca trecusera anii si nimeni nu mai locuia acolo...Oricat as fi vrut sa aduc in prezent o clipa din copilaria mea, nu puteam decat sa stau singura in fata casei, in fata pozei si sa vars o lacrima de ramas bun. Pustietatea aceea m -a speriat si am pornit rapid masina spre alte locuri.
M-am hotarat ca atatea amintiri tristete sunt prea multe pentru o zingura zi, o zi din noua mea viata, in care un om minunat ma asteapta cu dragoste si rabdare. Nu merita decat sa ma uit inainte de acum incolo. Dar mai aveam timp pentru o ultima escapada cu micii mei vrajitori, copiii. O mica serbarica la teatrul din oras. Copiii incepusera deja spectacolul, luminile isi faceau efectul si jovialitatea celor mici m-a facut sa uit pentru o clipa de alte momente urate din viata mea. Am asistat la un spectacol frumos si vesel, pesarat de glumele piticilor umani, de zambetul si ochisorii lor bucurosi. Linistita sufleteste, am plecat fericita ca am fost martora la acest ultim moment din anul scolar.
Mi-am adus aminte de prietenii mei veniti in tara intr-o vizita rapida la batranii lor parinti. Trebuia sa le fac o vizita surpriza, caci poate nu mai aveam ocazia. Simteam ca mai vroiam sa-mi aduc aminte de anii petrecuti la povesti si plimbari pe malul marii, de glumele zise la caldura sobei sau de mesele date la petrecerile de Revelion sau cele aniversare. Nici unele nu se vor mai intoarce, vremea a trecut si fiecare are alt drum, insa o ultima revedere ar fi placuta acum in prag de schimbare totala. Le multumesc pentru tot si le doresc cele bune alaturi de fetita lor nou nascuta, Elena. A fost superb sa stam iar la istorioare, insa acum ninsi de vreme si probleme, griji si responsabilitati. Dar ma bucur ca vedeam in fata mea aceeasi oameni calzi, avand acelasi suflet primitor, care ma facusera de atatea ori sa rad sau sa sper.
Totul a fost frumos in aceasta zi ploioasa de vara, insa seara a cuprins repede natura si nu am mai avut timp sa trag concluziile, pentru ca oboseala m -a cuprins si am adormit.
Dimineata m-a gasit cu o privire implinita si pregatita de o noua viata .Este timpul sa ma intorc in prezent, sa incep viata mea alaturi de el, care poate ma asteapta sau poate s-a saturat de imaturitatea mea, de copilaria mea. Sa incerc sa aflu?! Suna telefonul. Cred ca stiu deja raspunsul. Este el, il iubesc...ma iubeste! Atat mai conteaza, ca restul se va rezolva de la sine. Voi de credeti?
A voastra, Andreea!

Amintirea copilariei este parfumul unui vis indeplinit

V-ati gandit vreodata ca, daca va puneti o dorinta in taina, ascunsi de privirea strainilor, s ar putea ca aceasta sa vi se indeplineasca mai tarziu, cand, de fapt uiti de ea in sertarul amintirilor? Copil fiind, nu mi-am dorit castele de argint sau papusi de portelan, ci doar bucata aceea de ciocolata savurata langa cei dragi, zambind langa soba sau sorbind-o din priviri pe bunica facand cozonaci. Anii au trecut, ma uit in urma si incerc sa regasesc aceasta dorinta, sa simt acelasi parfum al trecutului, al copilariei si realizez cu uimire ca dorinta a ramas, dar este in alt sertar, prezentul este diferit si ea este incadrata de alt parfum. Nu-mi dau seama daca este mai bine acum, sa astept inca putin sau sa incerc sa mi-o indeplinesc acum, asa la o alta varsta. Ar fi acelasi lucru?! Dorinta? Nu este importanta, ci felul cum o percep acum, langa cine si de ce as vrea sa se indeplineasca sau sa mai fie amanata. Mi-am dorit sa ating frunzele si sa simt ca sunt iubita, sa deschid ochii dimineata si sa simt ca sunt dorita, sa pasesc prin nisip si sa simt ca sunt inteleasa, sa aud greierii si sa simt ca sunt ingrijita, sa privesc stelele si sa vad ca sunt respectata... Toate incep sa prinda contur in realitate, acum, cand cobor din trenul vietii, cand in sfarsit poposesc in statia buna si am la mana ceasul potrivit: ceasul iubirii... DRAGOSTEA NU ARE VARSTA! AVETI RABDARE SA VA INDRAGOSTITI DE CE ESTE FRUMOS SI SA IUBITI CE VA FACE SA TREEMURATI DE FERICIRE! Iubiti zambind, zambiti iubind!