Exercitiu de supravietuire sau cum m-am indragostit de padure (episodul 1)

Se spune ca omul e prea mic pentru natura asta mare, frumoasa si unica. Dar asta o simti doar daca traiesti in mijlocul ei macar o saptamana, daca o privesti fara sa clipesti macar 5 zile, daca incerci sa o asculti macar cand iti tragi rasuflarea la umbra unui brad. Am facut un exercitiu de supravietuire in mica mea vacanta ca sa vad cu ce ma imbogatesc sufleteste in mijlocul padurii, apelor sau insectelor si am reusit mai mult decat ma asteptam: sa inteleg unde gresim noi si ce pierdem cand nu ne oprim din tumultul zilnic pentru a mangaia o floare sau a fotografia un fluture. Am ales un loc mirific: M-tii Retezat, chiar Rezervatia Naturala Retezat, pe care nu o vazusem niciodata pana acum. Am ales un grup de prieteni placuti si amuzanti si cu cateva bagaje in spinare am pornit la drum. Cu inima putin stransa de teama, dar cu o speranta minuscula ca va fi ceva altfel decat pana acum...
Am incercat sa gasim un colt de Rai, departe de larma citadina si ascunsa de ochii curiosi ai turistului. Am campat si am incercat sa vedem ce atributii avem fiecare, ca intr-o mica tabara de lupta. Obiectivul nostru era bine delimitat: supravietuirea departe de tehnica si alte comoditati. Fiecare zi care trecea era un pas reusit in lupta asta iar noi eram mai bogati sfleteste si mai pasnici mental in fiecare moment care se scurgea.
Nu cred ca pot descrie in cuvinte splendoarea naturii, a copacilor sau a imprejurimilor, sunetul apei sau zumzaitul albinutelor din jur, insa o sa incerc sa va introduc in tabloul asta cat mai mult posibil. Ce m-a impresionat era inaltimea copacilor si semetia cu care ma priveau de acolo de sus, aproape de cer, un cer bogat in perioada asta in perseide sau in miile de stele care formeaza constelatiile. Deschideam ochii in razele soarelui si priveam tulpina bradului, ridicam capul spre corola lui si nu ajungeam cu ochii decat pana la o treime din trunchiul sau gros, apoi ma pierdeam in neantul ceresc care-i strangea cetina tot mai aproape de planete... Ma straduiam la final sa cuprind cu privirea umila tot ce se afla la baza tulpinii: puietii de bradut care formau o paturica de caldura in jurului lui, iarba netunsa prin care adia vantul si chiar ciupercile iesite la soare dupa o mica ploaie binevenita.
Acum ma intreb de ce ne este frica de razboaie si de crize, cand cea care are cea mai mare putere sa ne zdrobeasca intr -o zi este insasi cea in care convietuim zilnic: natura si pe care nu o putem invinge cu lupta cot la cot, ci cu rabdarea si grija ca pentru un copil, astfel imprietenenandu-ne reciproc, ea devenindu-ne aliata in razboiul cu viata ...
Am dreptate? Astept comentarii, Andreea.
O sa urmeze si episodul 2 caci mai am de povestit multe din inima muntilor!