luni, 26 ianuarie 2009

O noua provocare ...

Buna dragii mei .
Vad ca va ambitionati sa -mi scrieti si asta imi place.M -am gandit la alta intrebare pentru voi .Meditand eu zilele trecute la lucruri triste ca altceva nu ma caracterizeza,nu ?Insa si tristetea trebuie analizata ,nu ?Mi-am dat seama ca sunt multe boli in lume ,suferinta multa ,lacrimi si durere .
M- a pus pe ganduri o intrebare :Oare despartirea nu este la fel de grava ca oricare boala ,insa intr- o alta haina mai dulce ,daca pot spune asa? Ganditi-va la despartirea de un prieten drag ,de animalul care ti-a fost fidel ,de cartea sau serialul favorit ,de zambetul vecinei sau de glumele copilului care a crescut ....As vrea raspunsuri sincere si apoi va spun si parerea mea ca de obicei .
va pup
Andreea

10 comentarii:

insasi Andreea spunea...

mai cu spor , mai cu spor ...

Paul spunea...

Ce e despartirea?
Ceva foarte urat?
Ceva normal?
Ceva necesar?

Despartirea e un lucru foarte urat. Da. Cand ai avut pe cineva alaturi si a trebuit, la un moment dat, sa te desparti de el/ea, despartirea devine un lucru cum nu se poate mai greu si mai negru. Iti incetoseaza mintea, iti ia toata puterea de concentrare, te dezechilibreaza putin (sau poate chiar foarte mult uneori), iti cam rupe in doua sistemul de valori si nu mai gasesti un rost in viata. Stai si te intrebi: Pentru ce frumosul care ne-a unit, acum a trebuit sa dispara? De ce nu ar fi putut sa continue si, astfel, cerul sa ne placa asa cer cum este, totdeauna albastru si senin, soarele sa fie soare chiar si atunci cand e nor, zambetul sa fie zambet chiar si cand plangem? Si, totusi, s-a intamplat despartirea. Mai putem noi, oare, sa facem ceva? Putem. Daca vrem. Trebuie sa vream sa gasim solutii si sa incercam sa coasem, sa punem un petic la sufletul nostru – sac de sentimente – ce a fost ingaurit. Punem petic, dar tesatura nu o sa mai fie niciodata ca inainte. E rau. Dar poate sa fie si bine. Putem invata, astfel, sa ne intarim si celelalte fire ale tesaturii sacului, astfel incat, pe viitor, sa nu mai permita ingauriri.

Despartirea e ceva normal. E normal pentru ca binele nu ar exista daca nu ar fi si rau. Ar fi absurd si ilogic sa spunem ca putem sa stim ce inseamna despartirea daca niciodata nu ne-am despartit. E bine sa stim ce inseamna despartirea si cat de rea este pentru ca, astfel, suntem mult mai motivati spre a fi mai atenti ca nu cumva sa provocam o despartire.

Despartirea e necesara. Asta mi-a spus-o cineva, mai demult. E necesara pentru ca, astfel, se gaseste o solutie pentru ca lucrurile sa fie mai bune. Daca cel ce mi-a spus asta mai demult citeste acum acest comentariu, eu il contrazic si ii spun ca in cazul asta nu mai e despartire. E un fel de...gata, ne-am incheiat afacerile, nimeni nu mai are de castigat, numeni de pierdut. E un fel de fuziune inversa care, cu siguranta, nu isi are locul in sacul sentimentelor.

PS. Nu te lasa influentat de horoscop. Poti doar sa iei aminte, uneori, la ce scrie acolo.

Ionut spunea...

Despărţirea este întotdeauna trista. De asta se si numeşte "despărţire". Vine întotdeauna după ceva frumos. Nu spui "m-am despărţit" decât daca ce ai trăit înainte ţi-a plăcut. Altfel ai spune "am scăpat, sau "gata, sunt liber". Cand spui "m-am despărţit", se subînţelege o urma, cat de mica, de regret. Da, poate fi si necesara. Adică se poate ajunge la un punct peste care nu se poate trece decât in acest mod. Dar si aşa, tot rămâne o urma de regret. Despărţirea este totodată si un mijloc de a-ţi măsura pasiunea de dinainte, un fel de barometru al sentimentelor. Exista situaţii când trăieşti o perioada mai mare sau mai mica de timp in mijlocul unor evenimente, alături de anumiţi oameni, fără ca măcar sa-ţi dai seama de cat de legat eşti de ele (ei). Abia după despărţire simţi cu adevărat ce simţeai. Abia după despărţire iţi dai seama cu ce amplitudine ai trăit înainte.Cu cat suferi mai mult după ce despărţirea s-a produs, cu atât ai trăit mai pasional înainte.De acea o împăcare (regăsire) după despărţire (fie ea mai lunga sau mai scurta in timp) te poate face sa-ţi schimbi punctul de vedere despre ce a fost înainte, sa trăieşti momentul altfel, sa iubeşti altfel. Bineînţeles, nu discutam aici despre despărţirile definitive, ce fac imposibila revenirea la lucrurile, fiinţele, evenimentele de dinainte. Da, despărţirea e trista oricum ar fi, si de aceea, poate instinctiv, ne temem de ea.

Paul spunea...

Instinctiv ne temen de despartire. Dar oare constientizam catusi de putin ca teama vine din cauza despartirii? Sau, omul se teme de despartire din cauza instinctului...animal. Adica a fricii ca ramane singur si omul este un animal care nu e sedentar si care poate trai doar in turma.
Pana lamurim noi treaba asta cu instinctul, ne-ar place sa o mai auzim si pe Andreea.

Anonim spunea...

uite ca eu te contrazic! despartirea doare, dar nu ucide. si ramane speranta ca ai pierdut autobuzul asta, dar vine altul. pe cand o boala te lasa fara sperante si te aduce la disperare!

insasi Andreea spunea...

Da ,normal ca vreti sa auziti si parerea mea.Simteam eu ca ma provocati.Cel mai important pe aceasta tema este sa va spun de ce despartiri mi -e teama nu ?ok.
Mi -e teama sa ma despart de copii ,pentru ca fara ei sunt goala ,fada...Mi - e teama sa ma despart de o piesa de teatru pentru ca acolo am trait in pielea personajului respectiv si mai ales de animalul meu cel mai simpatic SPIKY ,cand va imbatrani ... De voi ,de cuvinte si noi idei ...
va pup !
Andreea

Paul spunea...

Anonim, te contrazic si eu. In cartea "Calendarul cu patimi" de Ionut Cristache, se moare din cauza despartirii, se moare din dragoste. Crezi ca e posibil? Radu Aldea, in urma despartirii de fiinta iubita, nu mai gaseste speranta necesara pentru a continua viata si se hotaraste sa...moara. Crezi ca a procedat corect? Cei din jurul lui au procedat corect? Puteau sa il ajute in vreun fel?

biba spunea...

draga mea,
iar ma superi!
de ce?
te contrazici!
de ce?
simplu:
tu spui ca te caracterizeaza tristetea....scopul acestui blog este sa te caracterizeze intru-totul, iar el e intesat numai cu elemente pline de veselie - asa cum esti si tu! si cum de altfel se simte din postarile tale
dar pentru ca esti o fire romantica incurabila si consideri ca tristetea face parte din romantism, poate d-asta faci referire asa des la acest cuvant oribil :tristete
parerea mea!

Anonim spunea...

in carti, se moare din iubire. in carti, oamenii sunt minunati. in carti exista printese si cavaleri care traiesc vesnic. real world is different. exista probleme mai mari decat despartirea. consider insa ca indiferent de tipul durerii, nu putem trece singuri prin o asa mare suferinta.

Paul spunea...

Desigur, in carti nu este ca in realitate. Insa, atunci, de ce mai scriem cartile? Pentru ca nu ne place realitatea si vrem o lume ca in carti? Sau vream doar sa atragem atentia ca nu cumva sa se intample ca in carti...
Desigur, lumea reala este total diferita fata de lumea din carti. In realitate, amorezul, mai slab de inger poate, nu incepe sa cante serenade veri intregi, nu-si plange despartirea in versuri zbuciumate, nu canta din lira si printesa nu suspina dupa perdea si nu se lasa impresionata. In realitate, amorezul isi pune streangul de gat si gata. Finish.