"Un bătrânel împovărat de ani s-a dus să locuiască împreună cu fiul şi cu nora lui, care aveau un băieţel de 4 ani. Mâinil
e bătrânului tremurau tot timpul, ochii îi erau înceţoşaţi, iar paşii împleticiţi.
Întreaga familie mânca împreună la masă, însă mâinile nesigure ale
bătrânului şi vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcătură
– boabele de mazăre i se rostogoleau din lingură pe covor, când
întindea mâna după cana cu lapte, jumătate din lapte se vărsă pe faţa de
masă. Fiul şi nora se simţeau tot mai iritaţi de neajutorarea lui.
Până- ntr- o zi când…
“Trebuie să facem ceva cu bunicu’, a spus
fiul. M-am săturat să tot văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe boabe
de mazăre şi să tot aud cum plescăie şi troscăie în farfurie!” Aşa că
soţul şi soţia au pus o măsuţă în colţul camerei, după uşă. Acolo
bunicu’ mânca singur, în timp ce întreaga familie se bucura în jurul
mesei. Şi pentru că bunicu’ reuşise să spargă vreo 2-3 farfurii, i-au
cumpărat un blid de lemn.
Uneori, când se uitau în direcţia
bunicului, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui
slăbiţi şi trişti – singur, după uşă, bunicu’ îşi mânca bucăţica de
pâine muiată în lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul
şi nora le aveau pentru el erau de mustrare când îi cădea furculiţa pe
covor sau când se mai vărsa din lapte pe masă. Băieţelul se uita când la
bunicu’, când la mămica şi la tăticu’ lui, fără să spună un singur
cuvânt…
Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tatâl a
observat că băieţelul meştereşte ceva pe covor. S-a apropiat şi a vâzut
că încearca să cioplească o bucată de lemn. “Ce faci tu acolo? “, l-a
întrebat tatăl duios.
Băieţelul şi-a ridicat ochii mari spre
tăticul lui şi i-a răspuns la fel de duios: ” O, am treabă, vreau să fac
un blid de lemn din care să mănânci tu şi mami când cresc eu mare…” A
zâmbit şi s-a întors la “treaba” lui.
De data aceasta a fost
rândul părinţilor să rămână fără cuvinte. O linişte apăsătoare s-a
aşternut în cameră. şi lacrimi mari şi curate au început să le tremure
în ochi, să li se rostogolească peste obrajii care de-acum luaseră
culoarea sângelui vărsat pe crucea de la Calvar. Nici un cuvânt, deplină
tăcere, dar amândoi ştiau prea bine ce au de făcut.
În seara
aceea, soţul l-a luat pe bunic de mănă şi l-a condus cu grijă la masa
mare din centrul camerei. Bunicu’ urma să mănânce la masă împreună cu
întreaga familie – în seara aceea şi în fiecare seară de-atunci înainte,
până la sfârşitul zilelor lui. Şi, dintr-un motiv sau altul, nici fiul
şi nici nora nu mai păreau să fie deranjaţi dacă se vărsa din lapte pe
faţa de masă sau dacă mai cădea câte-o furculiţă pe covor.
Copiii
sunt ca nişte radare extrem de sensibile. Ochii lor nu lasă nimic
neobservat, urechile lor sunt întotdeauna pe recepţie, iar mintea lor
prelucrează neobosită mesajele pe care le receptionează."
Sper ca v-a placut mica mea povestioara. Mie mi s-a parut plina de intelesuri si povete. O zi buna tuturor!
