Lovestory, yesterday and today

Buna dragilor, ce mai faceti? Vreau sa va povestesc ceva frumos azi. O poveste de dragoste, desi v-am obisnuit cu ceva trist mereu... Insa e o poveste veche, peste care a nins timpul, dar azi a fost regasita si rescrisa...

Acum 15 ani: EL, un tanar timid si simpatic, sperand ca sa-si intalneasca iubirea. EA o fata rusinoasa, inocenta si visatoare...Poate ca visa prea mult si prea multe, mai bine lasa simplitatea vietii sa-si puna amprenta pe clipa. Ar fi fost altfel. O noapte de ball, rochii frumoase, muzica si mancare buna. Ea insa vroia sa fie cu el, doar cu el. Varsta de 17 ani iti da uneori aripi, nu? A vrut sa incerce dragostea, sarutul, atingerea, sa fie a lui. Printesa lui. Erau in camera unui hotel mare...Insa un zgomot in usa le-a stricat farmecul momentului. S-au despartit si au ramas cu o imagine neclara in minte, cum ar fi fost, daca ar fi fost...

In prezent: O seara de vara, calda, care nu anunta nimic interesant in micul orasel de provincie.
EL astepta un semn. Dupa atata timp. EA nu banuia ce o sa se intample. A pasit in camera la fel de voioasa si senina. O privire, un salut si acelasi glas. S-au recunoscut... Au simtit parca un impuls , o intoarcere in timp. Gandul lor unde zbura oare? La acelasi sarut uitat de acum 15 ani sau la o atingere matura din prezent? Fiecare avea viata sa, familie sa, departe unul de celalalt. Dar oare dorintele erau acelasi? Visele le-au fost furate? Copilaria ii schimbase intr-un fel? Era bine de aflat! S-au reintalnit a doua zi, intr-un parc, incercand sa traseze in timp ce au pierdut atati ani...Se intrebau mereu in sinea lor daca sentimentele erau acelasi ca la 17 ani, daca sarutul era la fel de inocent. Nu indraznea nici unul sa faca un prim pas. Seara le-a dat curaj. S-au atins, s-au privit, buzele lor s-au contopit, era aceeasi dulceata uitata in sertarul vremii, insa mai puternica, mai aromata in prezent. Erau ei doi, cum fi vrut acum 15 ani... Dar fara multe sperante, fara vise, doar cu petala prezentului, tinandu-se in brate. Sufletele lor plangeau inca, tristetea si necazurile prin care trecusera in acesti ani ii schimbasera...Doar sarutul ramasese acelasi ca in seara din camera de hotel. EL ar fi vrut sa fie a lui si acum, sa o simta aproape, sa o iubeasca cat nu a putut acesti ani lipsa. EA trista, suferind, nostalgica, nu mai isi dorea nimic. Stia ca orice dorinta nu i se va implini. Nu mai avea nici macar o picatura de speranta, doar lacrimi...
Oare va invinge dragostea? Va fi si un viitor in aceasta lovestory?
Astept pareri. Acceasi Andreea va pupa.

Spectacolul de circ

Cand spunem circ, exista mai multe feluri de circ sau circoteca, cum vreti sa o luati... Circul cu acrobati, circul facut de oameni sau circul pe care il fac copiii, un spectacol de fapt inofensiv si chiar simpatic. O sa va explic pe rand pentru fiecare fel si o sa va dau cate un exemplu. Circ, acrobati, clovni si mingi. Este un sentiment placut sa privesti aceste fiinte sau lucruri facand giumbuslucuri si creandu-ti o stare de buna dispozitie.
In antiteza cu acestia, exista circul adultilor, nepasarea sau indolenta unor asa zisi maturi care sunt sufocati de sentimentul de egoism si de automarire intelectuala, fara nici o justificare sau pregatire morala. Putem spune ca sunt prezenti printre parlamentarii din ziua de azi sau chiar printre prieteni, de ce nu? Sunt bipezi care vorbesc urat si se cred destepti, ranesc apropiatii fara sa-i doara si privesc prin tine doar pentru telul lor. Te poti obisnui cu acest circ, dar daca esti mai sensibil si daruiesti iubire acestor "circari", nu primesti nimic si nici macar nu esti lasat sa daruiesti uneori, atunci chiar ca esti ranit. Chiar sa fii spectator e greu ...
A treia categorie este circul celor mici, un spectacol inofensiv, simpatic si plin de amuzament. Sunt dulci si nu vor decat ceva atentie, iti daruiesc tot ce au ei mai bun si nu cer decat un zambet sau o lauda. Simti ca traiesti din nou daca ai pe langa tine un bebe, un copil sau chiar un adolescent. Orice tristete, lacrima sau durere iti dispare, un copil este un pansament pentru sufletul tau... MEREU .
Astept opiniile voastre. Va pup
aceeasi Andreea

Love with Mike...

Prietenul meu, Mike, a scris pentru voi o poveste frumoasa , sper sa va placa !

Era o zi de vara linistita si racoritoare in casa. Mike s-a sculat ca de obicei de dimineata si s-a dus la computerul lui sa joace un joc pe calculator on line. Acest joc il desconecta de realitate, il facea sa se simta puternic, in lumea fantastica a jocului, el era un calaret puternic cu sabie si scut, si apara un grup mic de cinci indivizi. Ei toti aveau puteri diferite si nu puteau invinge greutatile din avans fara unu din ei, dar totusi el era cel care prelua cele mai grele lovituri. Detaliile jocului nu sunt importante, dar ce e important e ca in acest joc, participa mai multi din toata lumea si ei au posibilitatea de a vorbi in joc, prin text, un fel de chat. Mike era nou in joc si neexperimentat. Si a fost intr-un grup inainte, dar a fost expluzat pentru ca performanta lui nu era extraordinara si ei erau nerebdatori si rai.Asta l-a afectat pe el si l-a facut tare timid si nesigur. El vroia sa fie bun in grup si sa ajute cat mai mult. Cineva din grup i-a simtit nesiguranta si a fost foarte politicos cu el. Acea persoana s-a intamplat sa fie o fata. Mike a apreciate foarte mult asta, desi el a crezut ca e un baiat care juca, el a devenit prieten cu aceasta persoana.Pentru trei saptamai ei au jucat impreuna, cand au putut si nu prea au comunicat ei mult pana intr-o zi cand el si ea au aflat ca el a crezut ca ea era un baiat, si ea a ras, si i-a spus ca era o fata in realitate. Dupa care au aflat ca erau de aceeasi varsta, si aveau multe lucruri in comun. Numele ei era Chasity si era maritata cu patru copii. Ea a dus o viata foarte grea si multe tragedy au lovit-o. Si acum avea un sot abusiv care o trata rau si jocul acesta era singura ei scapare. El, insurat si el cu copii, a avut o viata fericita, si nu a avut nenorociri. Ea a luat multe decizii gresite in viata ei, si a suferit mult, mult, de multe ori incercand sa-si ia viata, si sa nu mai traiasca, dar nu a putut sa o faca. Baiatul a auzit povestea vietii ei si a fost foarte dureros pentru el, incepand s-o iubeasca pe aceasta fata. Zi de zi ei au petrecut mult timp impreuna, si s-au indragostit asa de mult,
ca si-au destainuit toate secretele lor. Erau asa de aproape, se simteau ca un suflet in doua corpuri. Si-au facut promisiuni si jocul acela a devenit lumea lor. Se sculau dimineata si sareau la computer si un singur cuvant "buna",care le facea inima sa bata de bucurie. Iubirea lor a crescut mai mult si mai mult in fiecare zi. Ea a devenit mult mai senina si a inceput sa vada viata mult mai pozitiv. El a fost foarte motivat sa o impresioneze pe ea, a devenit un erou purternic in joc, mai bun la business-ul lui si chiar a inceput sa traga de fiare si sa arate mult mai bine. Sotii lor au observat schimbarea, dar nu si-au dat seama de unde venea aceasta schimbare.Intre timp Mike a devenit foarte puternic in acel joc si ea langa el, dar cu toate acestea alte fete acolo au inceput sa-l vrea pe Mike ca prieten si iubit. Ea a observat aceasta, si desi stia iubirea lui pentru ea, a inceput sa-l izoleze de toti in joc fiind geloasa si nevrand ca cineva sa-i fure iubitul. Lui Mike ii placea atentia de la toti din jur, dar o iubea pe fata aceasta prea mult ca sa riste sa o piarda, asa ca s-a izolat cu ea si a fost de acord sa renunte la prietenii lui de mult timp. Ei doi nu puteau face asa mult ca un grup de cinci, dar se aveau unul pe altul si asta le-a fost suficient. Prietenii vazand ca Mike e ocupat cu Chasity, s-au indepartat si nu au mai vorbit cu el, sau nu i-au mai sarit in ajutorul cand el avea nevoie. Nemaifiind in ochii lor, Mike a incetat sa fie eroul care a fost si incetul cu incetul toti au uitat de el si de Chasity. Dar ei erau foare fericiti, se avea pe ei insisi si in fiecare zi dragostea lor crestea si devenea din ce in ce mai puternica.Se descopereau pe ei insisi in acea dragoste, limitele lor se expandau din ce in ce mai mult si isi destainuiau toate secretele lor. El a aflat ca ea a fost violata de mica, ca i-a murit un copil de 2 ani, si ca a fost abuzata si batuta de sotul ei aproape toata viata. L-a durut rau de tot sa afle aceste lucruri si i-a cerut toate detaliile cum s-a intamplat. O iubea asa de mult ca si-a dorit ca sa i se fi intamplat lui, si nu ei, dar asta e, nu putea face nimic.Avea mare respect pentru aceasta fata, si mare iubire. Ca si ea, el era gelos dar ea il cunostea si isi dadea seama de ceea ce il facea pe el nesigur si intotdeauna evita orice situatii care l-ar rani. El la randul lui facea la fel. Erau amandoi in paradis, si dragostea lor era de neinvins. Au trecut multe obstacole impreuna si viata lor s-a imbunatatit, si au crescut spiritual impreuna.Intr-o zi, el s-a destainuit si i-a spus fetei. "Draga mea, te iubesc asa mult, as dori sa te vad in realitate"Ei se vazusera in poze mult, si-au trimis sute de poze inainte si inapoi prin e-mail. Au vorbit ore intregi la telefon, dar niciodata nu s-au intalnit in persona. Nu stiau cum ar fi, daca ar fi conectati fizic la fel cum au fost prin internet. Dar fiind maritati sau insurati, asta era o situatie mai dificila. Ea locuind cam la 3 000km departare, era foarte greu."Vino sa ma vezi, iubitule" a fost raspunsul lui Chasity. Si el atata a asteptat. A gasit o scuza pentru sotie, si-a luat un bilet de avion si a plecat. Tot zborul lui s-a gandit la ea, si tot ce s-a intamplat in ultimele 8 luni, atata au fost ei impreuna pana s-au hotarat sa se intalneasca. A ajuns in orasul ei noaptea, chiar tarziu pe la 11, dar vroia sa o vada, si el era in masina, si i-a trimis prin joc, un mesaj sa iasa afara. El a trecut in fata casei ei cu masina, si a vazut-o pentru prima data in realitate. Era micuta si timida, dar el nu a putut opri si a vazut-o doar in fuga, dar a fost suficient. Ea i-a facut cu mana, si el i-a raspuns. Doar atat, apoi ea s-a dus inapoi in casa. Era as-a de fericita, nici nu mai stia de ea.A doua zi, ea a gasit o scuza ca se duce la magazin si s-a intalnit cu Mike. El a astepat-o in masina aproape de casa ei. Ea a venit, usa era semi-deschisa, si s-a urcat in masina. Mike s-a uitat in ochii ei pentru o clipa, si a imbratisat-o. Ochii lui in lacrimi i-au spus "te iubesc asa de mult" si a sarutat-o. Buzele ei pe ale lui, sa o aiba in brate pe fata visurilor lui, era de necrezut, si ea era asa fericita. Nu mai avea nici o grija, nimic, doar fericire. Au plecat impreuna si s-au dus intr-o padure. S-au tinut in brate si s-au sarutat, si si-au soptit vorbe dulci. Erau asa fericiti, momentul vietii lor, erau acolo impreuna, in bratele unui altuia, nimeni nu-i deranja, lumea era a lor. Isi doreau ca timpul sa se opreasca si sa traiasca acolo toata viata. Dar timpu a trecut, el cu capu in poala ei, ea il mangaia si ii spunea cat de mult il iubeste, el ii simtea inima si mainile ei peste parul sau. O ora a trecut si ea a trebuit sa se intoarca. S-a intors si el a privit-o plecand, si a izbucnit in plans, vrand sa fie alaturi de ea pentru restul vietii lui. A avut un sentiment ca nu o va mai vedea niciodata. In acea seara, sotul ei a batut-o pentru ca a intarziat de la magazin. Mike nu a mai putut sa o vada a doua zi, si s-a intors acasa. Au continuat iubirea lor, dar lucrurile s-au schimbat. Ea a devenit din ce in ce mai rece, si Mike nu intelegea de ce. Incetul cu incetul ea a inceput sa-l trateze din ce in ce mai rau, si Mike nu vroia altceva decat acea Chasity pe care o cunoscuse cu putin timp in urma. Dar acea Chasity nu mai era, s-a schimbat peste noapte si a inceput sa-l tina la distanta. Incetul cu incetul a inceput sa nu-i mai spuna secretele ei, si chiar a inceput sa-l raneasca si sa faca orice ca sa scape de Mike. Era de necrezut pentru el ca cineva sa poate sa se schimbe asa, el nu vroia mult, doar pe ea, asa cum au fost ei inainte, dar era imposibil, ea pur si simplu nu mai vroia sa fie asa cum a fost, dar totusi il vroia ca prieten. A fost atat de ranit si lovit ca nu stia ce sa mai faca. Mai intai a inceput sa o ureasca, dar nu a durat, o iubea prea mult. Luni de zile au trecut, si el tot se culca noaptea gandindu-se la ea, sperand ca va mai fi in viata lui. Se simtea asa e gol si singur, in acest univers, cateodata isi dorea un accident care sa-i puna capat zilelor.Simtea ca nu mai putea trai fara ea. Era ca aerul, dar cu timpul a reusit sa treaca prin aceasta si sa revina la viata lui de dinainte. Sotia lui a stiut prin ce-a trecut el, vazandu-l asa de trist, ea si-a dat seama ca ceva nu era normal si el i-a povestit de aceasta fata. Sotia lui il iubea foarte mult, si si-a aratat iubirea ei pentru el in fiecare zi. El isi iubea sotia deasemena, niciodata n-a incetat, dar acum a redescoperit-o si a apreciat-o asa cum ar fi trebuit.Mike e un sot bun si un tata foarte bun, si s-a dedicat ca sa devina si mai bun pentru ei, si i-a reusit. Cu tot ce s-a intamplat, si dupa multi ani, tot se mai gandeste la clipa cand avea capul in poala ei si ea ii mangia parul. Acel sentiment care l-a avut atunci, si acele clipe vor fi cu el pentru restul vietii lui. Ar fi dat orice pentru a mai trai acea clipa, dar acum el stie ca acea fata nu mai exista pentru el si nu se va mai intampla niciodata.Ce e frumos dureaza putin...

Sacrificii inutile

Povestea Mariei si a lui Ion
Il iubea, nu stia ce insemna ura, il adora. Facea orice pt el. Se jertfea necerand nimic in schimb. Stia ca asa trebuie sa faca pt cel pe care il iubeste neconditionat. El, un om rece, rasfatat, care vroia sa comande si sa fie ascultat tot neconditionat. Desi uneori nu avea dreptate. Barbat incapatanat. Pentru el prietenii ii erau familie, plimbarile ii erau refugiu, nu conta ca acasa avea un mediu linistit, iubire si mai ales un om care se sacrifica oricand pt el. Altii din exterior nu o fac.
Ea, o persoana linistita si singuratica pentru ca toti au vrut sa-i faca rau si s-a indepartat de ei, asa zisii ei prieteni.Asa e cel mai bine. Dai la o parte din calea ta oamenii rai si invidiosi. Cum ar puea sa se schimbe un om asa? Doar D-zeu l-ar invata pe acest om o lectie. Si asa a fost. Sotia lui, o femeie frumoasa, dar niciodata apreciata si iubita de sotul ei, s-a transformat intr-o nevasta atletica, ravnita de multi barbati, care castiga bine si putea sa se descurce in orice situatie. Si nu i-a trebuit o droaie de prieteni. Nu depindea de nimeni. Avea o personalitate puternica si era independenta. El, istovit de puteri, si de alergaturi in viata, isi mai cauta inca drumul in umbra, ca de obicei, a altor persoane de care se agata cu disperare ca intotdeauna. Ar mai fi vrut macar o seara linistita langa sotia lui, ar fi dorit sa aiba macar un copil, dar nu mai putea da timpul inapoi. Trecutul ramane mereu in urma, oricat l-ai dori in prezent, erau inca ei doi dar nu mai era aceeasi dragoste, nu mai plutea acelasi calm in amosfera. Erau singuri, imbatraniti, aveau de toate dar multumirea si sclipirea aia din ochi, din tinerete nu aveau cum sa o readuca in prezent. Nimic nu mai era la fel... Se pierduse tot. Si din cauza lui, a euforiei sale de moment, a imaturitatii si judecatii lui puerile in ceea ce priveste pe ceilalti. A pierdut tot. Ea a luptat pana la final...inutil. E nevoie de doi intr- o ecuatie, nu?

Alaturi de soare

In memoriam, Madalina Manole,

Ii inteleg pe multi oameni revoltati ca se vorbeste despre aceasta cantareata ca si cum era ultimul om, ca a facut un pas gresit si condamnat de toti. S-a uitat ce frumos a cantat si ne-a incantat. Pentru ca la sfarsit, un sfarsit care vine la toti, uitam cum a fost omul acela si nu incercam sa-i intelegem gestul extrem. Daca singuratatea si amintirile au napadit-o, desi avea atentie de la toata lumea, nereusitele ei si tristetile au fost mai puternice. Nici macar iubirea celorlalti nu a putut-o salva. Nu a avut de ce sa se agate, ce ţel sa urmareasca, ce uşă sa deschida. Normal ca doresti sa se traga cortina, fara sa deranjezi, simti ca linistea ar fi mai placuta in urma ta decat in spectacolul tau...Ai obosit si ai vrea un repaus. Nu mai ai de ce sa onorezi toate asteptarile care, oricum ti-au adus uneori lacrimi si suspine. A fost scena ta, acum e celor care au vrut-o dintotdeauna. Se lasa doar linistea, pacea, gandurile...Ramas bun, Madalina! Multumim pentru tot!

Vara asta ploioasa aduce tristete

Articol dedicat sinistratilor,

Pacat de razele soarelui care nu sunt lasate sa straluceasca in vara asta decat in lacrimi si durere. Pacat de noi, romanii care incercam sa facem ceva bine si nu reusim pentru ca ne ajung bletemele si rautatile din urma...Imi pare rau de toti cei care si-au pierdut casa, viata lor linistita si familia si sunt alaturi de cei care spera mereu si lupta, care reusesc inca sa zambeasca, si chiar sa ajute pe ceilalti. Viata trebuie incercata si incercarea trebuie traita, rabdarea trebuie pusa la incercare, Dumnezeu este cu noi si nu ne va parasi. Curaj...

Povestioara dedicata tuturor elevilor mei...

“PĂDUREA PREZENTULUI”
de Andreea

Personaje : Andreeas, Iannis, mama Sabina, tata Cornel
Tania, colonelul Ştefan, Sir Albert
Doi băieţi mai mici, doctorul veterinar, asistenta, fata rebelă.

Era timpul frunzelor roşiatice, al vântului şi ploilor mărunte. Era un septembrie totuşi blajin. Aşezarea din munţii Carpaţi nu părea tulburată de vremea rea de afară. Liniştea nopţii păstra încă amintirea copilăriei. Cei doi fraţi, doi băieţandrii curajoşi la vârsta adolescenţei, vroiau să încerce tot ce este nou, să simtă libertatea, să cunoască lumea. Dar trebuia să se joace cu riscul, cu aventura sau cu misterul. Nu le ieşeau mereu toate năzdrăvăniile însă. Faptul că încercau totuşi îi făcea mai viteji în faţa vieţii. Cei doi trăiau de 16 ani între munţi fără să se gândească la griji sau tristeţi. Dar clipa poate aduce ce nu-ţi oferă întreg anul. Nu aveau condiţii excelente de trai, doar o colibă, aranjată cu gust de mama tinerilor, Sabina. Femeie excelentă şi gospodină i se dusese faima pentru cozonacii ei gustoşi cu stafide. Tatăl lor lucra foarte mult ca administrator la o firmă forestieră.
Cei doi erau firi diferite: Andreeas, energic, dornic să descopere întotdeauna noutatea şi Iannis, mai calm şi mai gânditor şi răbdădor. Ţelul lor era să ajungă mai bine decât părinţii lor, Andreeas dorea să devină actor şi Iannis sculptor. Deşi nu ştiau mare lucru despre aceste meserii, visau si asta nu era o greşeală. Drumul pe care trebuiau sa o apuce era foarte lung şi nu avea multe căi de acces. Aveau o singură soluţie să iasă din vizuina lor de zi cu zi şi să înfrunte prezentul dur. În ziua aceea hotărâseră să-şi facă bagajul şi să plece spre oraş, să facă cunoştinţă cu viaţa. De fapt să ia viaţa în piept, cum se zice în popor.
Încă o privire spre pădurea care le oferise atâtea amintiri, în care nu puteau uita umbra copacilor şi fuga animalelor pe care le urmăreau dimineaţa pe răcoare. Însă pasul trebuia acum făcut. Soarele apusese, era momentul.Un zgomot le-a frânat elanul. Un ţipăt, înfricoşător i-a făcut să tresare. Au fugit să privească. Nu departe de marginea pădurii, unde se aflau ei în momentul acela, avusese loc un accident de maşină. Rar când mai circulau maşini prin zonă. Părea că este o zi fatidică. Au alergat să dea o mână de ajutor. Maşina, un autoturism luxos şi mare, fumega la marginea drumului. S-au apropiat încet, cu teamă şi au observat înăuntru patru suflete: o tânără cu părul bălai, doi bărbaţi mai în vârstă şi un câine lăţos care lingea paşnic rănile fetei.
I-au scos repede pe iarbă. Tânăra părea rănită mai grav decât ceilalţi, deorece stătea pe scaunul de lângă şofer. Bărbaţii puteau vorbi şi gesticula coerent. Spitalul era departe de locul accidentului. Singura soluţie rapidă erau mama băieţilor şi leacurile ei miraculoase. Au chemat-o de urgenţă şi aceasta a început să o ungă cu o cremă ciudat mirositoare. I-a dat să inhaleze aburii de la un ceai puternic aromat şi au dus-o încet spre coliba lor. Condiţiile de trai erau sărăcăcioase şi celor doi băieţi nu le era permis să le ofere musafirilor mare lucru. Însă era un acoperiş deasupra capului şi asta conta până la urmă. Noaptea a fost lungă şi apăsătoare. Nu ştiau ce se va întâmpla, însă liniştea dimineţii i-a găsit pe cei doi băieţi la căpătâiul bolnavei, care făcuse pentru prima dată de la accident ochi. Rostea primele cuvinte cu o voce slăbită şi înceată:
“Unde sunt? ”
“Esti bine, asta e important, nu?”
“Noi suntem Andreeas şi Iannis.Tu?”
“Tania. Unde e bunicul?” , a adăugat ea speriată.
“Aici sunt, draga mea ”, răspunde un bătrân obosit şi modest. “Vino la masa!”
“Nu mi-e foame.Si de altfel vreau tacâmurile mele! Ce reprezintă acest băţ de lemn rotund la un capăt?”
“Asta este o lingură de lemn .Se mănâncă bine cu ea! a completat unul dintre băieţi.“
“Mănâncă, Tania, că este bună supa.“
“Nu vreau. Haideţi să mergem. Am întârziat destul. “
“Tania, eşti destul de slăbită, trebuie să te odihneşti.“
“Ce te amesteci tu? Nici măcar nu te cunosc. Haide bunicule să mergem. Ne aşteaptă Boris.“
“Cine este Boris?“
“Nu te interesează pe tine .Nici nu merită să-i pomeneşti numele!“
“Ok. Noi nu ne mai băgăm. Faceţi cum consideraţi voi că este bine.“
“V-aş ruga să mai rămânem la voi să avem timp sa reparăm maşina şi să dăm şi un telefon. Trebuie să vorbim cu soţia mea. Cred că ne aşteaptă. Şi astfel Tania ar prinde mai multă forţă, nu?“
“Nu este nicio problemă. Noi trebuia să plecăm, însă ne amânăm plecarea să vă arătăm locurile.“
“Ce sunt acestea pe pereţi? întreabă Tania care se ridicase la marginea patului.“
“Stai culcată. Încă nu te-ai refăcut total!“
“Acestea sunt nişte trofee vânătoreşti. Eu sunt şi vânător şi în tinereţe participam la vânători multe.“
“Dar de ce aţi spânzurat animalele pe pereţi? Nu aţi auzit de tablouri, poze?“
“Aşa e obiceiul vânătorii!“
“Aş vrea să iau o gură de aer, spuse Tania. E sufocant aici.“
“Ok. Merg eu cu tine, se oferă Iannis.“
“Mi-e indiferent.“
“Tare răsfăţată este. Vina maică-sii!“
Cei doi ies încet din colibă, Tania sprijinindu-se de braţul băiatului. Soarele de afară era încă puternic şi nu anunţa deloc sosirea toamnei. Vara îşi făcea drum prin desişul pădurii misterioase.
“Vreau ochelarii de soare, zice Tania“
“Adică ochelari cu un soare pe ei? întrebă băiatul“
“Doamne dar nescos în lume mai eşti! Sunt ochelari pe care îi porţi când este soare ca să vezi mai bine. Te protejează.“
“Aaaa! Nu avem aşa ceva aici.
“Of! De-abia aştept să ajung acasă. Nu aveţi nimic util aici, doar lucruri nefolositoare.“
“Aş vrea să mergem la râu.“
“De ce? Nu fac baie în apa asta murdară de la munte.Voi nu aveţi cadă ?“
“Nu facem baie. Din alt motiv. Să vezi peştii.“
“Nu-mi trebuie niciun peşte. Am un acvariu imens acasă.“
“Nu este acelaşi lucru. Aici ei sunt liberi, mai veseli si foarte ageri.“
Cei doi se îndreaptă către poteca ce ducea la râu. Se auzea deja un susur de apă cristalină, se simţea o adiere lină de vânt. Se întrezărea un râu micuţ, care curgea printre două maluri pline cu verdeaţă si câteva tufănele. Natura nu-şi îmbrăcase incă haina de toamnă, păstra prospeţimea şi verdeaţa verii târzii. Cei doi se aşează pe o stâncă şi privesc apa clară, parcă aşteptând să se întâmple ceva. Se aude un orăcăit de broască. Tania se sperie si cade de pe piatră.
“Nut e speria, sunt doar broscuţe curioase.“
“Dar ce se uită aşa agitate?“
“Ele sunt foarte atente la ce le înconjoară şi mai ales când vine cineva străin în zonă. Uite peştii! Îi vezi ?“
” Aceia mici şi verzi ? ”
” Da. Sunt toate culorile însă trebuie să faci linişte ca să iasă de sub pietre. Cand eram mic vroiam să-i sperii şi aruncam cu o piatră pe suprafaţa apei ca să se tulbure şi ei să iasă. Ştii ? Jocul acela cu piatra?”
”Nu. Eu nu sunt brotac să ma joc cu apa.”
”Dar scorţoasă eşti ! Nu trebuie să fi pilot să-ţi placă să zbori, nu ?”
”Eşti ciufut. Dacă eu sunt scorţoasă…”
”În fine. Uite să ne întrecem cine aruncă piatra mai departe.”
Şi băiatul înşfăcă o piatră plată şi aruncă. Aceasta atinse de două ori suprafaţa apei.
”Dacă piatra ta atinge de trei ori suprafţa, apei ai câştigat.”
”Ce?”
”Îţi fac o coroniţă.”
”Ce să fac eu cu coroniţa? Eu cu prietenele mele jucăm pe cadouri adevarate. De exemplu colecţii de haine pentru păpuşi.”
”Da. Şi eu din pădure de unde să iau eu păpuşi? Din aluni?”
”Fie. Doar să–ţi arăt ca pot arunca mai bine decât tine. Azi fără cadouri.”
Fetiţa apucă o piatra rotundă şi aruncă. Îndată se auzi un ţipăt. Tania era toata udă din cap până în picioare pentru că piatra odată aruncată stropi tot în jur.Băiatul râdea încet.
”Nu ai aşteptat să-ţi spun că piatra trebuie să fie plată.”
”Eşti un nesuferit. Ai făcut-o dinadins. Vreau acasă.” şi o luă spre dreapta.
”Unde te duci? Acolo este heleşteul şi peştera.”
”Doamneee, parcă suntem în junglă! Pe unde să o iau spre bunicul?”
”Vino cu mine!”
Cei doi se îndreptară spre casă.
”Când eram mai mic alergam veveriţele prin aluni.”
”Adică erai Tarzan? De fapt tu alergai după himere că veveriţele nu le puteai prinde pentru că sunt foarte iuţi. Nu este aşa ? Ce comportament idiot!”
”Tu mereu ai ceva de comentat?”
”Dacă eşti anapoda?”
”Că tu oi fi perfectă! Fac pariu că nu ştii să cânţi?”
”Cum să nu! Profesorul meu de pian vine mereu vinerea la ora 5.”
”Ce pian?! Acolo pot şi eu să zdrăngăn. Să cânţi la firul ierbii te-am întrebat.”
”Dar eu nu sunt în junglă, dragul meu!”
Băiatul luă rapid un fir de iarbă mai lung, încă rătăcit printre frunzele maronii ale toamnei şi îl puse la gură pe de-a lungul. Suflă. Se auzi un ţiuit.
”Aoleuuuu…. Ce este asta? Mă dor urechile!”
”Foarte bine. Măcar am făcut şi eu ceva azi. Ţi-am produs dureri de urechi!!!! Ha! Ha!”, zise băiatul si râse cu poftă.
”Da. Ce să-ţi povestesc! Mă amuzi de mă înebuneşti. Haide mai repede!”
”Ştii ce cred eu? Că tu eşti invidioasă că nu cunoşti atâtea despre natură şi eu am impresia că nu ştii nici măcar să te joci! Este adevărat?”
”Isteţule! Nu este adevărat şi nu ai dreptul să zici asta pentru că nu mă cunoşti prea bine! Şi la ce mi-ar ajuta astea?”
Cei doi o porniră spre casă şi nu mai vorbiră nimic. Doar câteva priviri răutăcioase şi paşi hotărâţi până când Tania era iar în braţele bunicului. Era foarte fericită şi parcă liniştită că scăpase de băiatul cel nesuferit şi răutacios. Între timp părinţii băieţilor făcuseră o friptura la proţap dintr-o bucată de miel pe care îl aveau de câteva zile.
Toţi se simţeau bine în afară de micuţa Tania care vroia să plece mai repede acasă la mama ei.
Iannis avu o idee: pentru că erau trei ar fi putut să termine de construit casa pentru păsări din copac. Cei doi începuseră mai de mult o căsuţă dar pentru că aveau şi alte treburi, renunţaseră la ea cu câteva zile în urmă.
”Vrei să ne ajuţi la ceva?” o întrebară ei pe Tania.
”Depinde.”
”Vrem să le facem păsărilor o căsuţă mai mare pentru iarnă.”
”Care păsări?”
”Vrăbiuţele.Vii?”
”Dar nu e greu, nu?”
”Nu.Trebuie să cărăm câteva lemne.”
Cei trei au plecat înspre un morman de lemne şi au luat câte un braţ de stinghiuţe pe care le-au dus în spatele unui copac mare din curte. Era un stejar mare care crescuse foarte interesant: puteai să te urci şi să stai ca într-un fotoliu în el. Au urcat lemnele uşor din acest motiv şi baieţii au bătut restul de cuie şi au format o căsuţă în formă de A cu o intrare rotundă. Era tare simpatică. Şi Taniei îi plăcea mult construcţia. Deja chiriaşii îşi făcuseră apariţia: o familie simpatică de vrăbiuţe a intrat în căsuţă gudurându-se unul pe lângă altul. Erau veseli şi parcă mulţumiţi că nu-i mai ploua de acum încolo.
”Mergem la Boni?” întrebă Andreeas.
”Cine este Boni?”
”Căţeluşa noastră din pădure. Haide să mergem!”
”Are pui şi noi i-am făcut un coteţ ca să aibă unde sta pe timp friguros.”
”Asta îmi trebuie mie acum, un sac de purici că nu am ce duce acasă.”, bodogăni Tania.
Au plecat încetişor să vadă căţeluşa. Era un grup de copaci între care fetiţa zări fascinată un coteţ micuţ din lemn şi 6 căţei, care se jucau voioşi cu un ciucure roşu.
Tania o mângâie pe căţeluşă. Cei 6 pui au venit repede în jurul lor, dând din coadă fericiţi.
”Ce simaptici sunt!” a exclamat Tania.
”Parcă ai spus că au purici. Vezi să nu te molipseşti”
Fetiţa aruncă speriată căţeluşul pe care îl luase în braţe şi ţipă. Băiatul râdea.
”Te-am păcălit. Le-am făcut baie şi sunt sănătoşi. Poţi lua şi tu unul acasă când pleci dar să ai grijă de el. Promiţi?”
”Ok.Da bună idee!”
Cei trei copii se îndreptară către casă. Se însera şi apusul soarelui oferea o imagine unică peisajului de toamnă. Începuse o adiere lină de vânt care îi ducea pe copii cu gândul la briza mării.
”Mamă, ne faci castane?” întrebă Iannis.
”Da, spălaţi-vă pe mâini. În 40 minute sunt gata!”
”Ce castane? Eu nu mănânc castane? Aţi înebunit? Doar nu sunt veveriţă!”
”Nu e adevărat. Castanele se culeg, se spală, se crestează, se pun într-o tavă şi se bagă la cuptor cam jumate de oră.”
”Nu mi se pare bună combinaţia şi nu cred că o să mănânc aşa ceva. Altceva nu putem mânca?”
”Mereu comentezi tu ceva!” spuse Andreas şi o privi răutăcios.
Cei trei se spălară pe mâini şi se aşezară la masă. Tania nu îmbucă decât două felii de pâine cu miere. Însă o atrăgeau şi castanele coapte ale Sabinei, dar nu îndraznea să ceară din cauză că se purtase urât mai devreme. După masă, când ceilalţi strângeau în linişte masa, Tania se strecură până la cuptor şi încercă una din castanele mamei Sabina. Chiar îi plăcu şi îşi umplu buzunarele cu câteva castane delicioase. Apoi se îndreptă către patul deja pregătit pentru ea. Închise ochii şi vru să adoarmă cu gândul că a doua zi va pleca acasă.
A doua zi, bunicul Taniei, Ştefan şi Sir Albert vroiau neapărat să repare maşina pentru a nu mai amâna plecarea prea mult. Cei doi fraţi au plecat de dimineaţă să caute ajutor în localitatea vecină unde îi îndrumase părinţii băieţilor. Când Tania s-a trezit, a privit speriată patul gol al bunicului şi a întrebat de îndată.
“ Unde e bunu? ”
“Au plecat să repare maşina în satul vecin”, au răspuns cei doi băieţi.
A sărit ca arsă cu un singur gând: să-l găsească. Ea trebuia să plece prima. De ce nu i-au spus şi ei? Încolţeau în gândul ei o sută de întrebări. Şi niciun răspuns.
“Heidi, fetiţa munţilor, răsfăţata lu’ tata, ne onorezi cu prezenţa la râu?”, au întrebat cei doi băieţi plini de sarcasm, pentru că observaseră cât de răsfăţată şi nescoasă în lume era fetiţa.
“Ce să fac eu la râu. Eu trebuie să-i găsesc pe bunicul şi pe unchiul.”
“Normal, acum eşti şi Scherlock Holmes. Dar mai lasă-i în pace că nu au zburat pe lună! Se vor întoarce ei! De ce eşti aşa încăpăţânată? Vor să facă o treabă. Tot pentru tine, nu?”
“Vii sau nu? Mergem să spălăm rufe ca să o ajutăm pe mama.”
“De ce la râu? Acolo aveţi maşina de spălat rufe?”
“Da normal. Avem spălătorie acolo“, spuse zâmbind Iannis.“Nu, dragă, acolo spălăm noi rufele la pietrele lătăreţe. Pricepi?”
“Nu vă îngheaţă mâinile?”
“Şi ce propui? Să le purtăm murdare? Vii?”
“Ok. Merg.”
În mintea fetei încolţi un singur gând. Să meargă cu cei doi şi de acolo de la râu să plece după bunicul. Cât mai poate fi? “O aruncătură de băţ până în satul vecin“, se gândi ea. Şi aşa îl va prinde pe bunic din urmă chiar.
“Să ştii că noi nu mergem să ne bălăcim la râu. Mergem la treabă.”
“Eu nu am mai pomenit băieţi care să spele rufe, dar mă rog, fie cum ziceţi voi! Şi mai ales să frecaţi nişte pietre! Ptiu drace!!!! Aveţi ceva lipsă ....” şi făcu un semn neplăcut. Andreas se uită urât la ea dar nu avea ce să facă. Trebuia să o mai suporte încă o zi. Dacă ar ştii el că doar o oră…. Ajunşi acolo cei doi se apucară să spele rufele date de mama lor. Le întinseră sub un copac, luară pe rând câte un cearceaf şi îl freacară de nişte roci imense şi neuniforme. Apoi dădură bine cu săpun şi le clătiră în apa proaspătă de râu. Tania nu era în continuare de acord cu această alegere şi îi privea mirată şi dezaprobatoare. Într-un moment de neatenţie fetiţa se îndreptă în partea opusă de cea din care venise, sperând că pe acolo mersese şi bunicul ei. Apoi o luă la sănătoasa, negândindu-se că nu cunoştea regiunea şi că era în pericol în inima pădurii. În inocenţa ei scăpă din vedere acest amănunt: era străină de locurile acelea şi ăsta era un dezavantaj mai ales la lăsarea nopţii. Cei doi nu au observat pe moment lipsa fetiţei celei neastâmpărate.
Tania fugea cât o ţineau picioarele însă nu zărea decât poteci şi alei înguste în faţa ei. Copaci imenşi. Se simţea ca Alice în Ţara Minunilor, mai bine zis în Ţara Uriaşilor. De ce oare avea o aşa teamă mare în inimă? Încerca să-şi facă curaj încet, încet.
”Ce familie ciudată!” îşi zicea ea în gând. Avea atâtea gânduri străine şi o mulţime de întrebări. La un moment dat zări o veveriţă într-un alun exact cum îi povestise unul dintre băieţi. Ţopăia fericită după hrană.
”Cum putea să fie aşa voioasă când nu avea cu ce să se hrănească?”, se gândea Tania. Poate că nu doar hrana conta, ci şi bucuria că trăia, că era sănătoasă şi sprintenă, poate toate îi dădeau putere să continuie lupta de a trăi. Că doar este o luptă, şi pentru animale şi pentru oameni tot luptă se numeşte. Vrăbiile la fel: aveau tăria să fie agere şi chiar să cânte mai tare şi mai frumos decât în ziua precedentă. Toată natura părea preocupată de ceva. Însă Tania părea atrasă de altceva: problema ei era să-l găsească pe bunicul. Nu se zărea deloc şi asta îi mărea teama care creştea mereu mai mult. Auzi un foşnet. Se întoarse şi observă un urecheat care sărea în spatele ei şi se piti după un copac. ”Natura asta ascundea atâtea surprize şi nu-ţi dai seama că între atătea ierburi trăiesc atătea vietăţi!”, se pomeni Tania vorbind.
De-ar fi avut un morcov ar fi ademenit iepuraşul pentru că era sigură că era lihnit de foame. Însă trebuia să se grăbească, altfel nu-l mai prindea pe bunicul din urmă. Se întuneca şi nici drumul nu–l mai vedea bine. La un moment dat ajunse la o răscruce de poteci.
”Ce încurcată este pădurea asta. Nu ştii pe ce drum să apuci. Este ca un labirint din jocurile mele de pe calculator.”, gândea fetiţa.
Avea impresia că o urmărea cineva, că în spatele ei sunt mereu oameni, umbre şi că ar vrea să o oprească, să o prindă sau să o ademenească. La umbra unui stejar se opri
să-şi tragă răsuflarea. Obosise şi transpirase de atâta alergat printre copaci imenşi şi plante căţărătoare. Acasă avea o grădină, dar copacii erau tăiaţi şi îngrijiţi, nu lăţoşi şi curioşi cum erau aceştia din pădurea asta nesfârşită. Tania spera ca în zece minute să poate să-l ajungă pe bunic. Dar unde era maşina lor stricată? Trecuse pe lângă ea? Imposibil. Ceva ciudat se întâmpla, undeva greşise însă nu şti unde şi ce să facă. Drumul părea că nu se mai termină. Noaptea se lăsa. Nu cunoştea nici regiunea. Acum şi-a dat seama că făcuse o prostie să plece fără să anunţe. Acum cum se va descurca? Ar fi vrut sa fie cu bunicul.
Deodata auzi strigăte de copii.
„Nu o atingeţi acolo. Cred că o doare.”
Se piti după un copac şi ascultă. Nu înţelegea toate cuvintele clar, însă zări 2 băieţi cam de vârsta ei la câţiva metri depărtare care vorbeau aprins. Cei doi, cam de 6-7 ani după cum aprecia ea, acoperau un alt corp cu mâinile. Părea un trup măricel, de culoare roşiatic- maroniu, o vietate cu patru picioare din ce îşi dădea ea seama. Se apropie curioasă. Ce puteau face doi copii cu o vietate care nu mişca la prima vedere. Părea moartă, însă când se apropie, aceasta începu să mişte. Avea doi ochi mici şi gingaşi, care parcă cereau îndurare. Piciorul ei era prins într-o capcană pusă de vânători, o maşinărie de metal imensă.
„Trebuie s-o ducem la doctor”, spuse unul dintre băieţi.
„Dar ce a păţit”, întrebă Tania un pic reţinută pentru că nu îi cunoştea pe cei doi.
„S-a accidentat la un picior într-o capcană. Trebuie s-o salvăm. Tu ai lăsa un animal singur si bolnav într-o pădure aşa mare şi periculoasă?”, răspunse un băiat foarte furios.
„Normal că nu. E o căprioară simpatică, cred că un pui, nu? ”
„Da. Ajută-ne să o încălzim până vine medicul veterinar. Cred ca va începe ploaia şi ne este frică să nu răcească.”
„Unde stă medicul?”, mai întrebă Tania.
„Stă departe. Cred că unul dintre noi trebuie să meargă la el şi să-l aducă aici. El are maşină şi va veni repede.”
„Uite cum facem: Doi rămân aici să încălzească animalul şi unul merge la doctor. Este bine aşa?”
„Ok. Dar cine rămâne?”
„Tragem la sorţi.”
„De ce? Eu oricum sunt străină de locurile astea şi nu cunosc drumul”, spuse Tania.
„Ok. Dintre noi doi. Am două beţe: unul mic, unul mare. Cine îl trage pe cel mic pleacă. Este bine aşa?” vorbi unul dintre ei.
„Da. Ţin eu beţele” ,spuse Tania.
Aşa făcură şi unul dintre ei trebui să plece, iar celălalt rămase împreună cu fetiţa.
„Haide să o învelim.”
Cei doi se dezbrăcară de hăinuţă şi acoperi animalul obosit, rănit şi care tremura deja de frig. Celălalt o luase la fugă către oraş. Fetiţa de milă începu să o mângâie pe căprioară. Simţea cum îi bătea inimioara. Animalul speriat de prezenţa copiilor privea în dreapta şi în stânga. Nu înţelegea ce se întâmplă. Deodată era învelită în cârpe străine şi mângâiată de atâtea mâini. Însă piciorul îi sângera şi continua să o doară. Nu pricepea dacă acei copii erau soluţia la problema ei sau încă un necaz. Tania începuse să o îndrăgească. Ar fi vrut să o hrănească dar nu avea cu ce. Orele treceau şi începea să se întunece de-a binelea. Dar dacă venea vânătorul care pusese capcana să-şi ia prada. Ce vor face ei? Începuse să i se facă frică. Dorea neapărat să ajute acel animal. Avea o ambiţie mare. Se simţea puţin ca în povestea cu Bambi şi poate de aceea îi plăcea.
„Ce se aude?”, întrebă ea deodată speriată de nişte sunete.
„O bufniţă. Stai liniştită. E inofensivă”, raspunse băiatul.
„Dar de unde se aude? Nu o văd.”
„Nu se vede. E o pasăre a nopţii.”
„De-abia aştept să ajung acasă, în oraşul meu. Aici totul este ciudat. Pădurea asta mă înfioară. Şi mai ales obiceiurile de la voi de aici”, spuse fata.
„Ce vrei să spui?”
„Adică in primul rând natura asta, care parcă e ca şi casa voastră: aici vă spălaţi, aici mâncaţi şi aici vă jucaţi. Contează mai mult ce este afară decât înăuntru, în casa voastră. Asta am observat in ultimele două zile. Aici nu te poţi odihni niciodată, mereu se întâmplă ceva sau mai aveţi treabă.”
„Nu e adevărat”, completă băieţelul. „Ai timp de toate, dacă îţi faci programul bine.”
„Mie progrmaul mi-l face Dona Corina. Aşa că este bine făcut. Eu nu-l pot scrie că nu cunosc literele încă”, spuse Tania.
„Nu trebuie să scrii, trebuie să ai memorie bună şi să ştii ce faci, când faci şi până când faci! Cand începi treaba şi când o termini!”
„Dacă mă gândesc bine, poate ai puţină dreptate. Am să încerc, că astfel aş putea avea timp de plimbări mai multe sau de vizite mai dese la prietene. Eu de exemplu nu am timp de grădina zoologică şi de aceea nu am fost aşa aproape de un animal niciodată. Am văzut doar în filme. Nu ştiam că pot fi aşa gingaşe, că te pot privi prieteneşte şi te pot asculta în linişte. Este un altfel de sentiment, pe care dacă nu-l încerci, pierzi multe, eşti mai sărac spiritual, mai gol pe dinăuntru. Aşa simt acum după ce am văzut căprioara aceasta simpatică ”, spuse Tania cu o privire blândă, caldă şi plină de milă.
Era deja noapte, frig şi puţină teamă în inima Taniei. Însă animalul suferind îi dădea curaj. Oare ce gândesc părinţii căprioarei când o văd dispărută? Sunt îngrijoraţi. Acum a realizat că aceeaşi situaţie era şi pentru ea. Oare bunicul ei era îngrijorat pentru ea? Trebuia să se întoarcă la băieţi, poate ei ştiu sigur unde e bunicul. Dar cum să se întoarcă?
“Eu am făcut o prostie, am fugit de acasă, de fapt nu de acasă. E o poveste lungă ”, spuse deodată Tania.
“Avem o noapte întreagă. Poţi să-mi povesteşti”, adăugă băiatul.
Dar la un moment dat se auzi o maşină şi câteva claxoane. Oare ce să fie?
“Nu ieşim până nu aud semnalul de la prietenul meu! ”
“Ce semnal?”
“Cum adică?”, întreabă Tania.
“Avem un semn al nostru secret, că dacă nu îl aud înseamnă că nu este el!”
Cei doi ascultară în linişte tupilaţi după un copac, cu o teamă în inimă că putea fi oricine noaptea în mijlocul pădurii. Într-adevăr maşina se opri în dreptul lor şi din ea coborî o tânără care plângea şi cineva îi aruncă pe geam două genţi, vorbind urât şi ţipând la ea. Maşina demară şi se făcu nevăzută în noapte. Cei doi au rămas nemişcaţi, mai speriaţi decât înainte. Ce puteau face ei?
“Ce viaţă mizeră am şi egală cu zero!”, o auzi pe tânără vorbind.
“Ce o fi păţit? De ce vorbeşte singură?, şopti băiatul.
“Nu ştiu”, spuse Tania.
“ Hai să o întrebăm!”
“Stai. Mama mi-a spus să nu vorbesc cu persoanele străine”, adăugă fata.
“Nu pare periculoasă. Eu mă duc să o întreb.”
“Cum vrei. Eu aştept aici lângă căprioară.”
Băiatul se apropie de tânără şi vorbi ceva cu ea. Persoana păru speriată la început şi apoi se îndreptă împreună cu băiatul spre fetiţă şi animalul rănit. Părea o tânără simpatică şi curată. La prima vedere avea o privire tristă şi blajină. Nu se ştia ce se întâmplase cu ea. Însă un lucru era cert. Nu putea face rău pentru că dădea impresia de personă bună şi inimoasă. Fata o privi curioasă şi nu scoase niciun cuvânt, însă băiatul părea mai prietenos şi deja râdea cu tânăra, povestea şi gesticula, arătând către căprioara rănită.
“Ce ai păţit?”, îndrăzni Tania să întrebe.
“Nimic. Problemele mele.“
“Nu poţi să ne zici?“
“Ba da. Dar nu cred că puteţi să mă ajutaţi.“, răspunse tânăra.
“Hai încearcă. Deşi suntem mici să ştii că le gândim mai bine ca adulţii.“, completă băiatul.
“Eu nu am părinţi şi am doar 2 fraţi mai mari. Aceştia m-au pus să cerşesc pentru că nu avem ce mânca. Am refuzat pentru că le-am spus că ar trebui să meargă să muncească şi vom avea bani. Aşa am vazut că se face, nu? Atunci m-au lăsat pe drumuri pentru că i-am refuzat.“
“Cum adică să cerşeşti?“, întrebă Tania.
“Nu ştii? Să stai cu mâna întinsă şi să spui oamenilor de pe stradă: Daţi-mi şi mie un bănuţ! Tu de pe ce lume vii ?“, întrebă tânăra indignată.
“Nu are de unde ştie pentru că ea nu a cerşit niciodată. E de la oraş“, spuse băiatul.
“Câţi ani ai?“, vru să ştie Tania.
“15 ani. Voi?“
“Eu merg la anul la şcoală. De-abia aştept“, spuse mândră Tania.
“Fetelor, linişte puţin. Se aude un motor! Trebuie să aud daca prietenul meu îmi face semnul ştiut ca să ieşim în drum.“
Cei trei tăcură. Nimic. Linişte! Deodată o bufniţă se auzi de la câţiva metri.
“E bercbecul ăla“, spuse Tania.
“Ţi-am spus că nu e berbec, se numeşte bufniţă. Doamne că nu ştii nimic!“, completă băiatul mirat.
“Da. Normal tu eşti ISTEŢUL!“, zise fetiţa supărată şi se întoarse cu spatele.
Trecură aşa vreo 10 minute şi iar se auzi un zgomot ciudat.
“Ăsta este el“, strigă băiatul şi o luă rapid în direcţia de unde venise tânăra. Într-adevăr o maşină opri cu o frână lungă şi se auziră glasuri. Un grup de oameni se apropiară: doi băieţi, un adult şi o femeie care ţinea în mână o pungă mare. După haine îţi dădeai seama că cei doi erau de la un cabinet medical. Iar cei doi băieţi alergau în faţă nerăbdători şi vorbeau tare. Imediat ce văzură căprioara, domnul scoase din geantă o injecţie şi îi făcu repede.
“Asta ca să nu o mai doară şi să adoarmă repede să pot să mă uit mai bine la rană“, completă doctorul.
“Dar dormea deja!“, spuse Tania.
“Este bine aşa. Acum nu o mai doare nici măcar în somn.“
Au urcat apoi căprioara în maşină şi au pornit spre oraş, spre cabinetul veterinar.
“Eu nu ma urc în căruţă!” spuse replicat Tania, observând mirată maşina cu remorcă a doctorului.
“Nu este căruţă, este o maşină cu remorcă”, îi răspunse unul dintre băieţi.
“Unde mergem?”
“La cabinet. Să-i bandajăm la lumină şi mai bine piciorul animalului”, răspunse asistenta doctorului.
“Apoi vă duc eu acasă. De acord?”, spuse doctorul.
“Eu nu am casă. Eu vreau la bunicul”, spuse Tania.
“Mergem unde vrei tu, însă acum ne grăbim căci căprioara poate fi şi mai rău”, răspunse doctorul.
Cei şase plecară spre oraş, înghesuiţi într-o maşină cu remorcă, care scârţâia din toate colţurile. Drumul nu a fost foarte lung, însă multe pietre şi praf, zgomot şi multe grupi. După câteva minute au ajuns la cabinet. Era o clădire nu prea înaltă, albă şi curată. În interior totul părea îngrijit şi aranjat. În centru era o sală rotundă şi în jurul ei scaune. În mijlocul sălii era o masă mare învelită cu o pânză albă şi altă măsuţă cu multe instrumente de chirurgie. Un dulăpior alb stătea agăţat în dreapta. Era multă linişte şi pentru că era noapte şi pentru că nu erau decât două case în jurul clădirii, aceasta aflându-se la capătul oraşului. Oraşul nu era mare şi nici prea curat. Îi lipseau cu desăvârşire vegetaţia şi parcurile.
“Cât durează operaţia?”, întrebă fata.
“Nu mult. Uite, aveţi acolo reviste şi jocuri cât aşteptaţi.”
Tânăra rebelă s-a oferit să-i ajute pe doctor şi pe asistentă. Dupa câteva minute au ieşit din cabinet şi chiar erau cu zâmbetul pe buze. Totul părea bine, animăluţul părea că-şi revenise din anestezie, privea curioasă în jur şi în acelaşi timp mulţumită parcă pentru că nu o mai durea piciorul.
“Asistenta mea va rămâne cu ea să-şi revină până dimineaţă. Haideţi să vă duc acasă.”
“Întâi ne luam rămas bun de la căprioară”, au răspuns copii cei mici.
“Eu nu am unde să merg. Rămân aici în oraş până dimineaţă. Vreau să-mi caut de lucru”, spuse tânăra rebelă.
“Mi-ar prinde bine la cabinet un ajutor. Vrei să rămâi să ne ajuţi? Am vazut că te pricepi şi ai răbdare.”
“Vă mulţumesc. Mi-ar plăcea pentru că iubesc animalele.”
“Bun aşa.Haideţi copii.”
Cei doi băieţi, Tania şi doctorul au plecat cu maşina înapoi spre pădure. Pe cei doi
i-a lăsat cu maşina la o căsuţă mică la capătul oraşului, iar pe Tania o duse, după spusele ei, “la căsuţa piticilor“, adică la cei doi fraţi de unde plecase mai devreme. Doctorul cunoştea adresa familiei din pădure.
Bucuria fetiţei a fost mare când a observat că bunicul şi unchiul reveniseră la casă dar erau trişti şi îngrijoraţi că nu mai ştiau de Tania de atâtea ore. O căutaseră pe afară o bucată de vreme îndelungată până se înoptase şi apoi aşteptau orice semn privind pe geam. Nu ar fi putut să doarmă deloc.Tania se aruncă în braţele lor şi îi pupă pe amândoi câteva minute. Familia celor doi băieţi mulţumi doctorului. Jumătate din noapte trecuse însă oboseala nu se resimţea în nici unul din cei 7, nici măcar în căţelul Taniei, care se gudura pe lângă stăpâna revenită. După ce Tania le povesti în mare ce făcuse atata timp în pădure, se hotărî să şi doarmă. Trebuiau însă să se şi culce pentru că a doua zi venea un mecanic din oraş să le repare maşina ca să poată în sfârşit să plece acasă.
A doua zi se treziseră toţi parcă mai voioşi şi mai liniştiţi.
“Haide Tania să ne ajuţi la pănuşiţă, până repară bunicul tău maşina“, spuseră băieţii.
“Ce să fac? Nu am nicio păpuşă.”
“Nu păpuşă, pănuşiţă. Aceasta este trestie de câmp. Noi am uscat-o şi trebuie să o mutăm în hambar să nu o prindă umezeala sub prelată.”
“Dar de ce vorbiţi mereu limbi străine? Prelată, păpuşoi… Doamneee!”, se văită Tania.
Cei trei copii plecară afară. Vremea era frumoasă şi deja se pregoniza o zi liniştită.
Tania îi ajută pe cei doi fraţi şi păreau că se înţeleg mai bine. Chiar o ajutară pe mama Sabina să facă ciorbiţa şi pe tata Cornel să cureţe grajdul. Bunicul plecase deja la locul de întâlnire cu mecanicul pentru ca acesta să vadă maşina şi să o repare. Totul părea să-şi urmeze cursul firesc. Deodată, pe la orele prânzului, apăru o maşină. Era domnul doctor veterinar şi cu tânăra rebelă, care părea că-şi găsise o slujbă cinstită, ca asistentă la cabinet. Era mult mai bine decât cerşitul pe stradă. Era tare mândră de ea. Cei trei aduseseră căprioara cu ei să o vadă şi Tania. Îşi revenise aproape complet. Era foarte ageră şi simpatică. Se bucura parcă de fiecare privire care i se acorda pentru că ştia că acei oameni o salvaseră, simţea că acei oameni erau buni şi iubeau animalele. Cunoştea faptul că cei mici începuseră să o îndrăgească. Asta i-a dat mai multă putere de însănătoşire.
“Am venit sa o vedeţi pe Bibi. Aşa am numit-o pe căprioară. S-a vindecat bine. Şi-a revenit după câteva ore.“
“Da. Chiar este frumoasă“, a spus bunicul. “A meritat să o salvaţi, copii. Dacă ar vorbi, v-ar mulţumi. Eu aşa văd în ochii ei“, a continuat el.
“Da. Aşa este.“, a spus doctorul.
Era deja ora amiezii. Unchiul Taniei a venit în fugă, însoţit de câinele familiei şi a anunţat că a doua zi puteau pleca acasă. Maşina fusese reparată. A doua zi mai sosea o piesă de la mecanic şi tot era ok.
“Atunci ne mai putem juca cu căprioara? Te rog, bunicule!“
“Ok. Mai aveţi timp azi, dacă ne dă voie domnul doctor.“
“Este în ordine“, spuse doctorul.
“Putem să-i facem un culcuş în pădure?“, zise Tania.
“Bună idee. Haideţi la hambar! “
Cei trei copii au fugit în goană la hambar pentru a lua fân pentru un cuib mare al căprioarei vindecate. Au construit repede un culcuş mare şi pufos pentru animăluţ şi l-au aşezat acolo. Tania părea mulţimită şi fericită că găsise soluţia perfectă pentru căprioară. De-abia acum nu mai simţea lipsa oraşului şi al casei sale. Se juca liberă şi se împăca în sfârşit bine cu cei doi fraţi. Acum când mai avea decât câteva ore şi pleca acasă. Păcat că nu înţelese astea mai devreme. Viaţa în aer liber, această supravieţuire zilnică, este grea pentru fiecare, depinde de voinţa noastră să trecem mai departe peste tot cum putem mai bine. Ea nu clacase încă, însă vedea prea târziu totul aşa cum trebuia de la început, de-abia la final se simţea în largul ei. Cei trei erau în sfârşit prieteni. De ce? Pentru că se uniseră cu un scop comun. Şi asta le dădea încredere în ei. Aveau idei bune şi fără să se certe. Acum simţea Tania că aici putea fi o parte din casa ei, aici unde avea o grijă, o responsabilitate. Începuse să se gândească că aceasta putea fi mai mult decât o simplă prietenie de nevoie.
“Am o idee, băieţi.“
“Ascultăm. Să vedem ce-ţi mai trece prin cap“, zise unul dintre ei zâmbind.
“După ce repară bunicul complet maşina, adică mâine, veniţi cu noi. Veniţi la mine, la oraş, să vă arăt şi eu casa mea şi apoi vă aducem noi în câteva zile înapoi.“
“Nu ştim încă. Ne gândim. Noi trebuia să plecăm mai demult la oraş să ne căutăm un loc de muncă. S-ar putea să fie o soluţie bună aeastă călătorie“,completă Andreas.
“Dacă veniţi cu noi, poate găsiţi mai repede, căci eu aduc noroc“zise Tania.“Aşa aş putea să o revăd pe Bibi şi săptămâna viitoare.“
“Haideţi întâi să terminăm treaba şi apoi vorbim cu bunicul tău“ a spus Iannis.
După ce au terminat culcuşul căprioarei, au alergat în fugă la bunicul să-l întrebe despre ideea lor. Acesta a fost de acord. Bucuria le-a fost şi mai mare când au aflat că şi părinţii băieţilor au fost de acord. Tania mai avea câteva ore şi putea pleca acasă, spre oraş. Dar peisajul acesta mirific, pădurea aceasta plină de mister şi pace, strălucirea plantelor şi verdele aprins al ierbii cui rămâneau? Asta i se părea mai dureros. Nu aparţinea acestui tablou, însă timpul petrecut aici începuse să-i schimbe ideile şi părerile, visele şi chiar sănătatea. Se îndrăgostea. De libertate, de foşnetul copacilor, de sunete, de tot...Nu poate lua cu ea nicio parte din toate acestea. Golul deja se simţea. Lipsa nebănuită a pădurii. De ce? Oare prezenţa ei poate face atât bine? Amintirea ei era vie încă. Poate din acest motiv a vrut să îi ia la oraş şi pe cei doi, să lungească într-un fel această şedere aici. Să le arate şi lor lumea ei, de care se putea lipsi oricine. Însă invers cred că nu se putea. Nu înţelegea de ce băieţii trebuiau să muncească. De ce părinţii nu aveau grijă de ei cum aveau ai ei de ea. Nu erau ei răspunzători pentru copii lor? Pentru ea viaţa avea un curs normal, drept: joacă, lecţiile de tenis, pian şi engleză, apoi călătoriile şi vizitele la Angelica, verişoara ei. De ce să muncească? Poate într-o zi va înţelege şi această problemă. Dar peste toate de ce avea acel sentiment de pace, protecţie şi linişte aici, în mijlocul naturii, şi nu în camera ei, cu verişoara ei sau la lecţiile de pian? Şi dacă se gândea bine: ar fi potrivită o petrecere de ziua ei aici în pădure. Aveau mai mult loc şi mai multă energie aici în aer liber, în mijlocul naturii. Singura piedică ar fi ca zgomotul şi larma să nu dăuneze plantelor şi animăluţelor din pădure. Nu putea face asta naturii, care i-a fost o prietenă adevărată zilele astea. Da. Mai bine pleca şi uita. Dar cum să uiţi ochii căprioarei care căuta alinare şi linişte în braţele ei, căldură şi înţelegere? Mulţumirea din ochii animalului o schimbase total parcă. Inima fetiţei îşi găsise pe meleagurile acestea un cămin real.
Bunicul a hotărât ora plecării. Mai rămăsese o noapte de reflecţie şi a doua zi erau deja pelcaţi. Nu se simţea nicio bucurie în acest gând. O resemnare, o uşurare? Nici măcar. Câteva ore până să-şi refacă visele şi ideile, puterile şi amintirile. Nu erau destul dar nu avea ce face. Nu putea spune că se împotrivise după ce ţipase de atâtea ori că vrea acasă. Acum trebuia să tacă mâlc şi să suporte hotărârea bunicului, care credea de altfel că o bucura pe nepoata sa. Nu bănuia nimic din ce era în sufletul fetiţei. Nu ar fi crezut că se îndrăgostise aşa puternic de locurile astea, de o simplă pădure, doar în trei zile, ea, o fetiţă răsfăţată de la oraş!
Cum a putut să se schimbe ea atât? Simţea că-şi doreşte altceva acum. Ar fi putut avea aici, printre copaci, păsări şi albine. Aerul proaspăt ar fi sculat-o şi din somnul cel mai adânc. Adierea vântului, care aducea aminte de sosirea toamnei, putea doar să o trezească din visare. Dar nimic nu îi putea aduce acea bucurie în suflet, acel suflu de veselie cum o faceau locurile de aici şi chiar oamenii aceia simpli din pădure. Privirea ei se aţintise pe fereastră şi chiar în gol. Aştepta...
“Haideţi la masă că trebuie să dormim. Mâine avem un drum lung de făcut, copii“ a zis bunicul răspicat.
Cei trei copii se îndreptară către găleata cu apă să se spele pe mâini. Apoi la masă. Aveau o poftă nebună de a mânca pentru că fusese o zi importantă pentru toţi. În sfârşit erau fericţi la masă şi nu se mai priveau cu răutate. Aveau deja planuri cu ce vor face a doua zi şi vise cu ce vor face în următoarele zile. Chiar căţelul simţea asta pentru că dădea din coadă sub masă, parcă mai vesel ca niciodată.
După masă cei trei copii se duseră la somn un pic nerăbdători. Tania nu putea spune că aştepta să plece, însă să treacă nopatea vroia, ca să vadă iar căprioara în culcuşul din pădure. Oare ei nu îi este frică de întuneric? Cel mai bine este de ea. Este norocoasă că putea trăi aici liniştită şi împăcată, printre verdele pădurii, cântecul păsărilor şi bunătatea oamenilor. Se vedea zilnic pe chipurile acestor oameni o linişte sufletească de care cei de la oraş nu aveau parte şi chiar de aveau, nu ar fi fost aceeaşi linişte profundă şi sinceră. Cu aceste gânduri a adormit fetiţa. Soarele de dimineaţă o găsi pe Tania la fereastră privind iar în gol aceeaşi umbră a vieţii de pădure.
“Sunteţi gata, copii ?“, întrebă bunicul voios. “Gata bagajele ?“
“Da. Mergem să ne luam rămas bun de la căprioară şi putem pleca. Ok ?“
“Da. Repede că trebuie să ne grăbim.“
Cei trei au plecat în fugă lângă hambar unde o lăsaseră pe Bibi cu o seară înainte.
Surpriză. Erau acum două căprioare.
“E mama ei“, zise Iannis văzând că cealaltă era mai mare şi mai solidă.
“Da. Şi-a găsit puiul. Săraca. Ce îngrijorată cred că a fost!“spuse Tania.
“Acum putem pleca liniştiţi că cele două au grijă una de alta.“
“Da. Te iubim Bibi“, spuse fetiţa cu lacrimi în ochi şi sărutând animalul.
Apoi au alergat la bunicul, şi-au luat rămas bun de la părinţi şi au plecat, cu bagaje, cu vise şi speranţe, spre o lume nouă, însă mai tristă şi mai fadă, oraşul, toţi trei: Tania, Andreas şi Iannis. Au lăsat în urmă cu teamă şi regret umbra pădurii care se ridica mai sus la fiecare pas al lor. O altă viaţă... Un alt început...