...soarele (pentru Bubuta)

Se zice ca daca nu reusesti sa zaresti soarele e din cauza lacrimilor, si daca nu ai plange, ai putea sa privesti macar stelele....Mai se stie ca din durere se nasc uneori ganduri unice, scrieri frumoase sau chiar tristetea iti da puteri nebanuite sa asterni pe hartie ceva ce nu ai fi crezut ca vei scrie vreodata. Pe mine ma ajuta uneori linistea si faptul ca aveam in fata o fotografie prafuita. Puteam sa scriu o poveste doar privind o poza veche ,ingalbenita de timp si praf sau doar o amintire de demult tinuta in suflet, intr-un sertar ponosit. Dar o data cu trecerea vremii, cu imbatranirea celor dragi sau chiar cu viata asta ascunsa intr-o atmosfera bacoviana a prezentului efemer, realizezi ca literele nu mai au puterea sa transmita acel mesaj dorit, ci doar sa te poarte in trecut si sa revezi anumite intamplari dragi.
In loc sa va zic un "la multi ani" cald la inceput de an si sa aveti parte de un an plin cu bucurii si realizari, privesc cu tristete in urma pentru ca aflu in fiecare zi ceva trist, care ma face sa inteleg si sa mi adancesc parerea ca trebuie sa ai o teama de timp, de amprenta viitorului incert, de umbra vechiului si de intuneric...
In fiecare zi ma trezesc cu dorinta de a scrie ceva vesel, imi incep ziua trebaluind prin casa si apoi gasesc ceva nostalgic, care ma da inapoi de la avantul de a termina treaba inceputa in casa. Uneori aflu lucruri dureroase si nu mai am aceeasi tragere de inima ca dimineata,
Cel mai mult ma sperie zilele acelea cand aflu ca cineva bun, un om sufletist cu o pofta de viata inca mare, isi ia adio de la noi, incearca sa ne transmita inca un mesaj de a fi tari si apoi urca drumul, panta... Nu stiu cum de incap atatea suflete bune acolo sus in camaruta LUI, insa stiu, sau cel putin simt, ca au fiecare cate un "pat cald" si  un "zambet primitor". Nu inteleg de ce suferim atat, pentru ca intr- o zi ne vom reintalni iar toti, este doar o excursie pe care o face fiecare dintre noi. Trebuie sa o incepem si vom lipsi doar putin. Apoi vom fi iar cu totii...Nu e o durere, e numai un ramas bun spus pentru ceva timp doar. Nu as sti sa -mi exprim altfel  tristetea decat scriindu-va, in acest mod comunic si imi stopez pofta de a urla de durere in fiecare zi cand ma aflu in delicata postura sa aud ca altcineva drag s-a inscris in acea "excursie"...Si persista sentimentul ca se va intoarce si ca va intra pe usa ,spunand ca a uitat un bagaj sau ca a renuntat la bilet, insa e doar ecoul sau doar dorinta de a nu fi adevarat...Atunci imi dau seama ca nu am realizat multe lucruri cu el, ca nu i-am spus inca ceva important sau ca nu am avut timp sa mergem la plimbare in parcul de langa casa. Prea tarziu....
Mi-as dori ca sa am forta sa fiu rigida in fata necazului si a mortii reci si de neinduplecat, sa nu cunosc ce sunt lacrimile, insa sunt om si fiecare trece prin starile astea. Poate chiar acestea ne maturizeaza destul, ca sa apreciem ce ne-a ramas, ce e frumos si sensibil, ce reprezinta cei dragi. Poate chiar o pierdere imensa ne da o alta viziune asupra vietii dure...si ne luam din timpul nostru pentru a face o pauza alaturi de cel iubit.
Important este ca lacrimile sa ne ofere macar o portita sa putem inca zari stelele. Si cred ca daca ne straduim ,am putea schimba toate viziunile si parerile gresite, am putea ierta si uita ce a fost rau, am putea trai prin amintirile frumoase si sa fim cat mai mult aproape de prezent si de cei dragi. Putem sa ne schimbam si sa speram in ceva frumos la orice varsta.
Am scris toate aceste randuri cu gandul la multe momente superbe din trecutul meu, pe care nu le regret niciodata pentru ca stiu ca sunt unice si ca nu se vor mai intoarce. Sunt constienta ca in prezent traiesc alte clipe de neuitat, insa intotdeauna o sa am timp sa ma opresc putin sa gust din amintirile frumoase traite pana acum.
Ciuci, sunt cu gandul langa tine oricand....sunt sigura ca Bubuta a ajuns intr-un loc frumos si senin, asa cum i-a fost sufletul, excursia lui este una calda, pe un drum lin si de acolo o sa ne dea de stire ca e bine si ne va supraveghea intotdeauna. Tot ce trebuie sa facem este sa vorbim frumos despre el, sa suferim in tacere si sa privim in liniste cate o fotografie, depanand amintiri dragi lui... Si cu siguranta ne va auzi. Ingerii au grija de el pana ne revedem cu totii...
Va imbratisez cu drag, Andreea (Olyta)

Povestea lui Mos Craciun

"Afara s-a pornit o ninsoare ce acopera intregul sat.Stelute albe si reci fac o broderie minunata copacilor ce si-au pierdut haina verde.Prin valul de ninsoare merge un batran cu o barba alba si deasa,ce poarta o haina carpita si niste pantaloni rupti.Langa el mergeau doi copii la fel de necajiti ca batranul cu barba deasa. Batranul nu ii cunostea dar a intrat in vorba cu ei.A aflat ca cei doi copii necajiti faceau parte dintr-o familie de oameni saraci si parintii lor se certau mai tot timpul.Tatal lor a fost dus de multe ori la politie pentru ca o batuse pe mama lor.Batranului i se prelinse o lacrima calda pe obrajii lui batrani.Ii era mila de copii ce se chinuiau in fiecare zi sa mai traieasca.  Curand mosul batran se opri la casa lui si ii pofti pe cei doi copii in casa lui,dandu-le mancare si intrebandu-i unde stau.Dupa ce au plecat cei doi musafiri sarmani, batranul a inceput sa mestereasca jucarii din lemn.A doua zi reusise sa faca un sac cu astfel de jucari din lemn si porni spre casa micilor copii.Era seara,caci se inoptase desi batranul porni de dimineata,dar drumul pana la casa copiilor era lung.Se opri la radacina unu copac si pentru o ora adormi.El visa cum Dumnezeu il felicita pentru lucrul minunat pe care il face.Acesta il rasplateste pe batran dandu-i puterea de a deveni Mos Craciun.Imediat batranul se trezi,dar nu mai era la fel.Nu mai avea aceleasi haine ponosite,ci niste haine rosii si o caciula la fel de rosie,iar in sacul sau nu erau jucari de lemn ci niste jucarii magice ce puteau vorbi se se puteau misca.Langa batran era o sanie si o multime de reni ce o conduceau.Mosul isi continua drumul catre casa copiilor in acea sanie magica ce zbura.Dupa ce isi termina treaba mosul se intoarse acasa,dar casa nu mai era la fel ci mai frumoasa si mai mare,iar inauntru erau 60 de pitici ce lucrau de zor la jucariile magice.        
Dumnezeu aparu in fata mosului si ii spuse:  
-Tu esti mos Craciun.Datoria ta de azi inainte este sa le dai copiilor tot ce isi doresc si de ce au nevoie.Ti-am dat si ajutoare:renii si piticii.SUCCES DE ACUM INAINTE AI GRIJA DE COPII SARMANI SA NU LE LIPSEASCA CE ISI DORESC!"

(http://www.mos-craciun.com/pentru-copii/povesti-de-craciun/mos-craciun.html)

Sper sa aveti parte de multe cadouri si de un an plin cu bucurii, cu multa sanatate, iubire si fericire! Sa va bucurati de tot ce aveti acum alaturi de cei dragi si sa impartiti cu toti zambetul din fiecare dimineata ... La multi ani si sa ne reauzim cu bine la anul !
A voastra, Andreea.

Pentru ca este prea greu sa spui ce simti...

A urcat timida pe scara...Sus nu erau decat ei doi.Trandafirul rosu primit in dar nu a oprit-o sa il priveasca rautacios si razbunator. Nu intelegea de ce se purtase asa cu ea, daca o iubea si tocmai ii marturisise dragostea. Astepta o explicatie pentru gestul lui, o speranta ca se inselase si ca gresise ca o judecase in felul acela aspru in acea dimineata rece de toamna.
S-au privit fara niciun pic de caldura, o privire dura de indragostiti, fiecare cu problemele lui si cu diverse intrebari pentru amandoi. Ea astepta un semn, incerca sa-i ghiceasca in ochi o sclipire de lumina, un raspuns la dilema...El parca avea o speranta ca or sa o ia de la inceput amandoi si sa uite incidentul rusinos.
"Buna seara, rosti ea timida."
"Frumoasa vremea asta de toamna."
"Nu cred ca te referi la vremea asta ploioasa, nu?!"
"Nu. Asa in general, miroase a proaspat. Simt ca toamna putem face multe lucruri bune."
"Mda, depinde... De ce am venit tocmai aici?"
"Nu vreau decat sa-ti spun un singur lucru si nu puteam decat aici sus."
"Ascult."
"Mi-e dor de noi!"
"Doar pentru acest lucru m-ai chemat atat drum?!"
"Da, insa acesta conteaza pentru mine mai mult decat orice si aici sus am avut curajul sa ti-l zic. Te superi?"
"Intai intreaba-ma daca te cred!"
"Nu trebuie sa ma crezi, trebuie sa simti!"
Seara se lasa usor si linistea cuprindea coltisorul intunecat de pe acoperisul casei unde erau cei doi. Un zambet aparuse pe fata ei, dar nicio miscare. Nu stia daca sa-l pedepseasca si sa nu-i raspunda deloc sau sa-i sara in brate fericita. Il iubea insa nu stia cum sa se comporte, nu vroia sa-i dea sperante desarte si sa-l raneasca. Mai bine astepta totusi o alta zi, mai calduroasa...Dragostea nu cunoaste anotimpurile, nu?! Daca e o iubire adevarata rezista si iarna si toamna si vara. Inima ii batea in piept tare, asta spunea mult insa nu stia cum sa se exteriorizeze. Deja il iertase, se pierduse in fata lui din primele minute ale declaratiei de dragoste.
"Da, te iubesc, sopti ea cu o voce scazuta."
Dar nu mai era nimeni langa ea, doar umbrele frunzelor copacilor care fosneau in adierea vantului de toamna. Nimeni nu a auzit-o rostind declaratia. Un tremurat de teama a atins-o imediat, un sentiment ciudat de singuratate a napadit-o. Ar fi vrut sa fie aici sa o auda, sa-l imbratiseze cu dor, sa se iubeasca. Dar unde fugise? Sau poate nu fusese niciodata aici cu ea?!
Nimic nu le mai statea acum in cale, insa era doar linistea...Un calm nocturn invadase totul in jurul ei, paralizase chiar si insectele somnoroase.
A coborat rapid si foarte speriata scara...

Schimbari,curbe,nelinisti (dedicat celui mai drag "bunic" din viata mea)

Buna tuturor,
am vrut de mult sa ma asez in fata calculatorului si sa va impartasesc cateva ganduri, insa perioada a fost nepotrivita, au fost clipe grele pentru mine,care mi-au schimbat cursul vietii complet. Singura mea liniste este ingerasul care-mi da putere sa continui. Il privesc uneori cum zambeste si inca nu realizez ca e asa pur si frumos...si ca mi-a adus atata bucurie in viata, si atata caldura si in viata familiei mele.
 Sunt sigura ca viata nu poate fi roz mereu si ca tot aparea un moment in care trebuia sa ne maturizam.Noi devenim indrumatorii, asa cum sunt acum parintii nostri pe drumul vietii. Insa mi-e teama ca nu o sa fac fata asa bine cum ei au facut-o pentru noi, ca nu o sa stiu raspunsurile pe care ei le stiu oricand ii intrebi.
Am inceput sa realizez ca este un alt inceput pentru mine si ca ma asteapta tot ce este nou si nu mereu primitor. Alaturi de cei dragi voi reusi si voi gasi solutiile cele mai bune. Cand sunt trista sau melancolica, privesc ochii ingerasului meu si ma pierd toata in claritatea si in vioiciunea lor. Stiu ca este cea mai frumoasa perioada a lui: copilaria si nu as vrea sa-i lipseasca nimic sau nicio persoana apropiata. Mi-as dori ca macar o clipa sa oprim timpul si sa mai fim toti copii sau sa privim totul prin ochi de copil inocent, am realiza ca maturitatea este mult mai usoara, lipsita de griji, pura si unica.
Mi-este dor de serile de iarna friguroasa, cand stateam la bunici la gura semineului si spuneam povesti sau acultam diverse intamplari din viata lor. Acum inteleg ca a venit si vremea mea si, poate intr-o zi o sa joc eu rolul bunicii obosite cu ochelarii pe nas, care stia atatea povestioare frumoase si le impartasea cu noi, nazdravanii ei nepoti. Nu simt ca as vrea sa vina momentul acela mai repede sau sa ma mai bucur de aceasta perioada a copilariei ingerasului meu si nu a nepoteilor...
Ma gandesc in fiecare zi daca sunt potrivita rolului acesta sau o sa esuez. Las timpul insa sa lucreze in locul gandurilor mele si o sa va impartasesc in viitorul apropiat daca am ales calea cea mai buna. Am invatat totusi ca iubirea ne da aripi, ne face mai puternici si ca ceea ce facem devine mai usor daca esti inconjurat de dragostea, care trebuie traita la maxim, ca si cum ar fi ultima zi...
Va pup, Andreea.

Ingerasul

Doi ochi albastri, doua manute fine, un corp firav si un miros proaspat de primavara, acesta este ingersul meu. M-am gandit de multe ori cum as putea face in scris un portret al unei persoane pe care o ador si care mi se pare cea mai frumoasa si mai dragalasa de pe lume. Nu stiu cum as putea scrie despre tot in cuvinte, cand totul este in adancul inimii, se numeste iubire si fericire , implinire totala si nu ai cum s-o descrii pe hartie. Dar acum asta simt: atingerea fericirii. Parca am urcat pe bolta cereasca si am atins o stea, am luat-o cu mine si am coborat-o in camera mea. Imi zambeste si ma priveste cu dragoste neconditionata, acesta este ingerasul meu. Acum, diminetile mi se par toate insorite pentru ca mi le petrec impreuna cu el, toate sarbatorile sunt cele mai asteptate pentru ca exista el, aniversarile sunt mai relaxante pentru ca el este cu mine, intreaga mea viata este o felie de tort de ciocolata intr-o zi de vara. Mi-as dori ca fiecare dintre voi sa simtiti ce simt eu in acest moment si astfel va trec toate tristetile mult mai usor.
Va imbratisez cu drag, a voastra Andreea.

Reteta fericirii - amestec de teama si emotii

Buna dragii mei,
Am vorbit luni intregi de sentimente si trairi, de diverse pareri si idei, dar acum sunt intr-un moment in care imi vin in cap diferite ganduri si nu m-ar intelege nimeni decat asternandu-le pe hartie sau pe blog. Se amesteca in capul meu vise si amintiri trecute, temeri si dorinte ascunse sau viitoare, fotografii de moment si vorbe aruncate la anumite evenimente, voci ascunse si fete cunoscute, toate imi revin in minte si alerg printre litere nestiind unde sa fac un popas. Se apropie o perioada in viata mea, care imi va schimba tot ce si cum am trait pana acum, va aparea o fiinta care ma va schimba radical. Exista teama ca nu voi stii ce si cum  sa-mi indeplinesc noile responsabilitati, frica de a nu esua in acesta noua meserie, sentimente ciudate de neliniste ca mi se va ingradi libertatea si mi se va schimba felul de a fi. Dar apare si un moment de emotie intensa, mult mai mare decat frica aceea, ca voi fi pe un taram de vis, frumos, in care doar eu voi fi cea mai iubita si rasfatata in aceasta noua meserie:de mama. Voi auzi primul te iubesc spus din priviri si din caldura imbratisarilor micutelor brate, voi simti prima mirosul curat al omuletului acela cu ochii albastri. Nu cred ca se pot descrie in cuvinte aceste trairi unice, acea emotie de cristal cand il strangi in brate si prioritatea de a fi singura pe care omuletul o adora neconditionat. O sa incerc sa va impartasesc aceste sentimente acum inainte dar si la final, cand amestecate cu acea teama se vor transforma in fericirea de a avea cel mai frumos  cadou din viata mea si a sotului meu. Cred ca pe amandoi ne va schimba aceasta experienta , simt asta si fara sa-mi zica alte persoane trecute prin momente asemanatoare.
Va pup pe toti si sper sa ne revedem cu bine in cateva zile!
A voastra, aceeasi Andreea

Fotografia

Buna dragii mei, cum mai e pe la voi? Tot soare? Nici un strop de ploaie ?
M-am gandit sa va scriu azi pe o tema mult uitata de voi: fotografiile. Cum sa nu am ce sa scriu?! Ba da! Tocmai asta este motivul supararii mele: pozele si faptul ca toti au uitat de ele! O fotografie este o amintire care nu poate fi stearsa rapid cu delete sau cu alte comenzi ciudate. Si cu toate acestea, lumea uita de ea. Nici macar nu se mai stie adresa vechiului pozar din capul ulitei, insa se cunoaste adresa site-ului unde veti putea viziona linistiti fotografiile din excursie sau de la banchet pana cand vi se strica calculatorul sau nu mai aveti internet. Apoi ce e de facut?!
O fotografie poate valora cat douazeci de site-uri, cand o privesti impreuna cu matusa cea batrana sau o asezi in rama prafuita, iti poate aduce in memorie chiar si sunetul apei sau fosnetul padurii unde ai petrecut acel moment fotografiat demult. Multe persoane refuza o astfel de amintire, pe care poti sa o privesti si chiar daca nu ai curent electric sau poti calatori cu ea oriunde si oricum, nu ai nevoie decat de o rama in care sa o pastrezi sau un simplu plic. Ma uit in urma acum la cele cateva poze care mi-au ramas din trecut, momente triste sau vesele, dar totusi sunt amintiri personale.Umbra lor uneori imi ravaseste sufletul, insa am o multumire ca pot construi o pagina din viata mea, ca pot dovedi a cui este aroma catorva memorii unice lasate in urma.
As incerca sa va dau un sfat, insa fiecare procedeaza cum doreste. Orice album de fotografii cu familia, cu prietenii sau cu cei  mici este un pas inainte ca vreti sa aveti asigurata o liniste interioara pentru viitor, ca va doriti inca o data sa simtiti trairile si aroma primei iubiri, emotia primului examen ca elev sau chiar culoarea ochilor celui de care v-ati indragsotit cand erati adolescent. Se rezolva repede: la colt, pe aceeasi strada prafuita cu sens unic, locuieste acelasi fotograf batran care asteapta un semn de la noi si va va darui cele mai frumoase aduceri  aminte ale tineretii voastre. Trebuie doar sa-l sunati ....
Va las sa reflectati si sa invatati sa apreciati aceste mici dovezi colorate, dar atat de importante.
Va pup, Andreea!