marți, 8 ianuarie 2013

...soarele (pentru Bubuta)

Se zice ca daca nu reusesti sa zaresti soarele e din cauza lacrimilor, si daca nu ai plange, ai putea sa privesti macar stelele....Mai se stie ca din durere se nasc uneori ganduri unice, scrieri frumoase sau chiar tristetea iti da puteri nebanuite sa asterni pe hartie ceva ce nu ai fi crezut ca vei scrie vreodata. Pe mine ma ajuta uneori linistea si faptul ca aveam in fata o fotografie prafuita. Puteam sa scriu o poveste doar privind o poza veche ,ingalbenita de timp si praf sau doar o amintire de demult tinuta in suflet, intr-un sertar ponosit. Dar o data cu trecerea vremii, cu imbatranirea celor dragi sau chiar cu viata asta ascunsa intr-o atmosfera bacoviana a prezentului efemer, realizezi ca literele nu mai au puterea sa transmita acel mesaj dorit, ci doar sa te poarte in trecut si sa revezi anumite intamplari dragi.
In loc sa va zic un "la multi ani" cald la inceput de an si sa aveti parte de un an plin cu bucurii si realizari, privesc cu tristete in urma pentru ca aflu in fiecare zi ceva trist, care ma face sa inteleg si sa mi adancesc parerea ca trebuie sa ai o teama de timp, de amprenta viitorului incert, de umbra vechiului si de intuneric...
In fiecare zi ma trezesc cu dorinta de a scrie ceva vesel, imi incep ziua trebaluind prin casa si apoi gasesc ceva nostalgic, care ma da inapoi de la avantul de a termina treaba inceputa in casa. Uneori aflu lucruri dureroase si nu mai am aceeasi tragere de inima ca dimineata,
Cel mai mult ma sperie zilele acelea cand aflu ca cineva bun, un om sufletist cu o pofta de viata inca mare, isi ia adio de la noi, incearca sa ne transmita inca un mesaj de a fi tari si apoi urca drumul, panta... Nu stiu cum de incap atatea suflete bune acolo sus in camaruta LUI, insa stiu, sau cel putin simt, ca au fiecare cate un "pat cald" si  un "zambet primitor". Nu inteleg de ce suferim atat, pentru ca intr- o zi ne vom reintalni iar toti, este doar o excursie pe care o face fiecare dintre noi. Trebuie sa o incepem si vom lipsi doar putin. Apoi vom fi iar cu totii...Nu e o durere, e numai un ramas bun spus pentru ceva timp doar. Nu as sti sa -mi exprim altfel  tristetea decat scriindu-va, in acest mod comunic si imi stopez pofta de a urla de durere in fiecare zi cand ma aflu in delicata postura sa aud ca altcineva drag s-a inscris in acea "excursie"...Si persista sentimentul ca se va intoarce si ca va intra pe usa ,spunand ca a uitat un bagaj sau ca a renuntat la bilet, insa e doar ecoul sau doar dorinta de a nu fi adevarat...Atunci imi dau seama ca nu am realizat multe lucruri cu el, ca nu i-am spus inca ceva important sau ca nu am avut timp sa mergem la plimbare in parcul de langa casa. Prea tarziu....
Mi-as dori ca sa am forta sa fiu rigida in fata necazului si a mortii reci si de neinduplecat, sa nu cunosc ce sunt lacrimile, insa sunt om si fiecare trece prin starile astea. Poate chiar acestea ne maturizeaza destul, ca sa apreciem ce ne-a ramas, ce e frumos si sensibil, ce reprezinta cei dragi. Poate chiar o pierdere imensa ne da o alta viziune asupra vietii dure...si ne luam din timpul nostru pentru a face o pauza alaturi de cel iubit.
Important este ca lacrimile sa ne ofere macar o portita sa putem inca zari stelele. Si cred ca daca ne straduim ,am putea schimba toate viziunile si parerile gresite, am putea ierta si uita ce a fost rau, am putea trai prin amintirile frumoase si sa fim cat mai mult aproape de prezent si de cei dragi. Putem sa ne schimbam si sa speram in ceva frumos la orice varsta.
Am scris toate aceste randuri cu gandul la multe momente superbe din trecutul meu, pe care nu le regret niciodata pentru ca stiu ca sunt unice si ca nu se vor mai intoarce. Sunt constienta ca in prezent traiesc alte clipe de neuitat, insa intotdeauna o sa am timp sa ma opresc putin sa gust din amintirile frumoase traite pana acum.
Ciuci, sunt cu gandul langa tine oricand....sunt sigura ca Bubuta a ajuns intr-un loc frumos si senin, asa cum i-a fost sufletul, excursia lui este una calda, pe un drum lin si de acolo o sa ne dea de stire ca e bine si ne va supraveghea intotdeauna. Tot ce trebuie sa facem este sa vorbim frumos despre el, sa suferim in tacere si sa privim in liniste cate o fotografie, depanand amintiri dragi lui... Si cu siguranta ne va auzi. Ingerii au grija de el pana ne revedem cu totii...
Va imbratisez cu drag, Andreea (Olyta)

Un comentariu:

Andreea spunea...

Nimic nu poate sa-ti aline durerea aceasta a mortii celui drag.