Fotografia

Buna dragii mei, cum mai e pe la voi? Tot soare? Nici un strop de ploaie ?
M-am gandit sa va scriu azi pe o tema mult uitata de voi: fotografiile. Cum sa nu am ce sa scriu?! Ba da! Tocmai asta este motivul supararii mele: pozele si faptul ca toti au uitat de ele! O fotografie este o amintire care nu poate fi stearsa rapid cu delete sau cu alte comenzi ciudate. Si cu toate acestea, lumea uita de ea. Nici macar nu se mai stie adresa vechiului pozar din capul ulitei, insa se cunoaste adresa site-ului unde veti putea viziona linistiti fotografiile din excursie sau de la banchet pana cand vi se strica calculatorul sau nu mai aveti internet. Apoi ce e de facut?!
O fotografie poate valora cat douazeci de site-uri, cand o privesti impreuna cu matusa cea batrana sau o asezi in rama prafuita, iti poate aduce in memorie chiar si sunetul apei sau fosnetul padurii unde ai petrecut acel moment fotografiat demult. Multe persoane refuza o astfel de amintire, pe care poti sa o privesti si chiar daca nu ai curent electric sau poti calatori cu ea oriunde si oricum, nu ai nevoie decat de o rama in care sa o pastrezi sau un simplu plic. Ma uit in urma acum la cele cateva poze care mi-au ramas din trecut, momente triste sau vesele, dar totusi sunt amintiri personale.Umbra lor uneori imi ravaseste sufletul, insa am o multumire ca pot construi o pagina din viata mea, ca pot dovedi a cui este aroma catorva memorii unice lasate in urma.
As incerca sa va dau un sfat, insa fiecare procedeaza cum doreste. Orice album de fotografii cu familia, cu prietenii sau cu cei  mici este un pas inainte ca vreti sa aveti asigurata o liniste interioara pentru viitor, ca va doriti inca o data sa simtiti trairile si aroma primei iubiri, emotia primului examen ca elev sau chiar culoarea ochilor celui de care v-ati indragsotit cand erati adolescent. Se rezolva repede: la colt, pe aceeasi strada prafuita cu sens unic, locuieste acelasi fotograf batran care asteapta un semn de la noi si va va darui cele mai frumoase aduceri  aminte ale tineretii voastre. Trebuie doar sa-l sunati ....
Va las sa reflectati si sa invatati sa apreciati aceste mici dovezi colorate, dar atat de importante.
Va pup, Andreea!

Minunea de 40 cm

Uneori ma gandesc la cat de minusculi suntem in fata naturii sau chiar a cuvintelor. M-am hotarat sa-mi iau hainele de mamica si sa pornesc pe poienita. Nu bazaitul albinelor ma deranjeaza acum, nici mirosul florilor de musetel, ci grija pentru acea minune care ma priveste fericita din carucior si teama ca nu pot sa-i dau tot ce-si doreste, ca as putea gresi in a o privi in alt mod decat zambind, ca o pot rani fara sa-mi dau seama. Ma intreb zilnic unde este curajul de a fi o temerara fara diploma, de a porni la drum fara intrebari cu raspuns ambiguu sau unde sunt emotiile de a da explicatii fara temei. La un moment dat, teama aceasta dispare si ramane pentru putin timp un sentiment de curiozitate pentu inocenta fiinta de langa mine, apoi lungul drum al rutinii zilnice se asterne in fata ochilor. Nicio persoana din dreapta sau din stanga mea nu imi face vreun semn sau vreo grimasa, doar imaginatia mea zboara prin praful drumului. Reusita este aproape, insa cu ce pret? Indecizia si incompetenta unui raspuns vag ma face sa dau inapoi acum si sa mai astept inca un moment de respiro pana la batalia finala...Atunci o sa am curaj sa omor frica aceasta si sa privesc acel trup minuscul stiind ce sa-i fac si cum. 40 de cm, o inima si un zambet pe care il astept cu dragoste sa ma inconjoare zilele urmatoare, sa -mi aduca fericirea in priviri si in suflet...
Va pup, Andreea.

Un gand curat de la Dan Puric

DEDICAT  TUTUROR  MAMELOR,  IN  SPECIAL  MAMEI  MELE, EMILIA
Am citit  intr-o zi printre gandurile marelui Dan Puric, pur si simlu am rasfoit una din cartile dansului, o poveste emotionanta, pe care vreau sa v-o impartasesc. Sfatul meu este sa va opriti cateva minute dupa ce ati citit-o si sa va ganditi la mesaj... Eu am simtit la finalul lecturii ca in tot ce voi face zilnic, voi gasi o motivare, o forta interioara care sa ma ajute pe viitor si ma simt deja mai bine... Si toate alaturi de familie. Voi?


"Trei inimi ai in tine, muritorule..Intr-o zi, asteptand sa vina liftul la parterul unui hotel am vazut, intr-un tarziu, cum, in pragul usilor automate care se deschideau, a aparut faptura blanda a unui copilas de o mare frumusete. In spate, discreta ca o umbra, mama lui. Dar, vai, la prima miscare pe care a facut-o, mi-am dat seama ca pustiul suferea de un handicap. Se misca greu, cu o incordare a intregului sau trupusor ce facea ca aerul sa se crispeze. Isi indrepta ochii rugatori spre mama sa si apoi, simtind sprijinul, indrazni sa paseasca. Dar pasul acela era cat o Golgota, nu pentrul sufletul lui, inca nestiutor, cat pentru biata sa mama. Si astfel, de acolo, din lift am vazut cum a coborat dragostea absoluta a mamei pentru copilul ei. Zeci de brate invizibile se intindeau in jurul lui ca aerul sa nu-l sfarame, sau ca privirea curioasa a celor din jur sa nu-i raneasca sufletul mai mult decat o facuse viata. Il apara parca, mangaindu-l incontinuu. Si, nu stiu de ce, in clipa aceea am avut revelatia ca asa trebuia iubit si acest popor roman de o frumusete rara, dar handicapat de o istorie mizerabila. M-am gandit instantaneu ca numai dragostea materna, cu dimensiunea ei absoluta ce putea iubi neclintit in fata istoriei potrivnice, ne mai poate ridica din tragedia prezenta. Dragostea de mama are ceva din dragostea lui Dumnezeu catre om, este acea “dragoste care nu cade niciodata”. Oare, astfel de mame nu sunt in fond niste martiri anonimi, ce zilnic isi ascund jertfa in tresaririle tacute ale fiintei? Si, de ce oare, m-a dus gandul ca la o prabusire dureroasa in gol, la poporul roman ? Pesemne ca am fost rapit de amintirea acelui biet preot de tara care, in timp ce neamul romanesc gemea sub piroanele criminale ale comunismului ce-ncerca sa-i zdrobeasca atata trupul cat si fiinta, indraznea sa spuna :”Ideologiile nu sunt bune pentru ca nu au mama”. Am citit candva o mica povestioara. Se spune ca, intr-o companie comerciala, un om tanar si cumsecade a murit. Mare a fost durerea colegilor sai, cand au vazut ce s-a intamplat, dar mai mare a fost surprinderea cand au aflat, nu se stie cum, ca sufletul bietului om, ajunsese in iad. Iar povestea spune mai departe cum, revoltati, acestia s-au dus pana la portile Iadului ca sa-l scoata de acolo. Dar, cu toate rugamintile si eforturile, nu au reusit. Apoi a venit directorul companiei, care s-a dus la randul sau sa-i roage pe cei care ii rapisera sufletul bietului om, sa-l elibereze. Dar totul a fost zadarnic. Disperati, in cele din urma, oamenii au apelat la episcopul locului, sa-ncerce sa faca ceva. Dar si in fata acestuia, portile Infernului au ramas inchise. Si astfel, peste toata aceasta nedreptate, zilele treceau fara speranta, adancind durerea celor care il iubeau. Pana cand, intr-o dimineata, in fata portii Iadului, cu pasi marunti, garbovita parca de o durere care-i tinea inima ca intr-un cleste, aparu o batranica. -“Tu, cine mai esti?”rasuna vocea, o voce inspaimantatoare coborata ca un trasnet din neantul Infernului. Necutremurata de nimic, decat de propria-i durere, batrana raspunse: _”Sunt mama lui. Lasati-ma sa intru! “ Si abia atunci, ca prin minune, portile Iadului s-au deschis, s-au deschis pentru intaia oara iar mama a intrat acolo ca sa-si salveze fiul. Niciun copil din lume nu a crescut vreodata atat de mult fata de mama lui, incat sa poata sa nu-i spuna mama. Ce sfanta ierarhie! De cand am fost mic si pana-n ultima ei clipa, mama imi dadea un sfat: -“Dragul mamei, nu-ti arata inima oricui!” Si nu stiu de ce, atunci cand imi spunea adevarul acesta, frumosii ei ochi albastri, erau strafulgerati pentru o clipa de o indefinita tristete. Parca ar fi vrut sa ma apere pentru tot restul vietii, si realiza ca nu putea. Dureroasa fatalitate, ce o facea sa-si traiasca viata din inabusite strangeri de inima, infinite griji ce-i marcau necrutator fiinta. O asiguram instinctiv ca totul o sa fie bine. Ca apoi, pe ascuns, sa ma arunc in valurile vietii. Iar viata, imi cerea sa nu imi ascund inima si abia atunci, destinul indiferent o lovea cu tarie, zdrobind-o. Prabusit, dezamagit cumplit de tradarile vietii, ma-ntorceam in mica ei garsoniera. Mama se facea ca nu-mi vede rana adanca ce ma-ngenunchease. Imi facea de mancare, apoi imi intindea masa avand grija sa am in farfurie bucatile cele mai bune. -“Lasa, dragul mamei, ca trece si asta!” Inima mea se refacea incet-incet, oblojita de invizibile si tandre mangaieri. N-aveam de unde sa stiu ca, vindecat, plecand apoi, inima ei ramanea cuprinsa de un suvoi de tristete, coplesita de singuratati. Se spune ca in “realitatea de Rai” oamenii aveau trupul acoperit de haina de har a inimii. Si atunci, oamenii isi vorbeau de la inima la inima. Ce minune facuse Dumnezeu, cand spusese ca “totul o sa fie la vedere!” Dar, ce cumplit ca acest “totul”a fost distrus, mai apoi, prin pacat. Si atunci, de rusine, se spune ca inima s-a ascuns in trup. “Trei inimi ai in tine, muritorule!” spun sfintii, “Cea a lui Dumnezeu, cea a sufletului tau si cea de carne si sange prin care curge viata . Si toate trei bat dimpreuna. Dar atunci cand in tine, inima Domnului nu mai bate, sa stii ca esti in moarte sufleteasca. Dar eu, simt ca langa inima lui Dumnezeu, mai este o inima …cea a mamei. Iar cand aceasta nu mai bate…esti singur!"   (Dan Puric)

Iar chipul meu tradeaza fericirea ce va urma

Si pentru ca totul sa fie aproape de perfectiune si ca implinirea mea sufleteasca sa fie totala, am aflat ca voi deveni mamica unui baietel, o picatura de fericire in lumea asta rece care sigur imi va smulge o multime de zambete si imbratisari neconditionate. Nu cred ca exista ceva mai frumos pe lume decat sa stii ca tu vei da nastere unui ingeras. Acum incep sa simt aceasta bucurie din interior, sa va impartasesc si voua aceste momente, sa mi le intiparesc in minte si sa nu le uit niciodata. Sunt unice si nicio rautate din lume sau niciun moment trist si intamplator nu mi le poate rapi. Sper ca totul sa fie in regula si sa pot sa va povestesc si alte clipe de bucurie prin care voi trece in viitorul apropiat. O prietena a mea, bloggista si ea, spunea intr-un articol: "nu mai sunt un piticot", eu as continua "nu mai sunt un piticot, dar voi avea un piticot si voi retrai copilaria alaturi de el" si cred ca acesta este cel mai frumos lucru care s-ar putea intampla unei femei mature implinite si fericite. Incercati si voi si nu mai pierdeti timpul aiurea...
Va pup, a voastra, Andreea!

Fericirea are chipul tau...

Dragii mei, m-am hotarat sa va impartasesc si vestea cea mare pentru ca ne cunoastem de atata timp, nu?
La sfarsitul lunii trecute am devenit sotia celui mai simpatic si mai iubitor om si sunt mandra de acest lucru, ma simt bine si implinita cum nu am mai fost niciodata ! In sfarsit simt ca deslusesc definitia familiei si nici nu-mi mai amintesc cum era inainte, cum e sa fii trista si nostalgica. Va pup si va astept sa-mi impartasiti si voi momentele voastre de dragoste si fericire totala pe care le-ati trait.
A  voastra, Andreea.

Pofta

Exista pofta de a trai, de a fi mai bun, de a fi apreciat, de a fi inteles...Imi doresc uneori sa opresc clipa "o secunda" si sa pot respira dreptatea, corectitudinea, exactitatea. Incerc sa urc dealul, sa gasesc solutia cea mai buna, sa adulmec urma cea mai buna, insa nu reusesc sa  fiu privita cum mi-as fi dorit. Atunci simt cum literele tipa inlauntrul meu, cum si-ar dori ca mesajul pe care vreau sa-l transmit sa fie scris si macar inteles mai tarziu. Ma uit in urma, exista umbra sufletului meu care si-ar dori sa fie martorul faptelor proprii. Totul se invarte in jurul axei de echilibru al fiecaruia. Imi place sa-i ascult pe oameni, sa privesc spre iesirea cea mai apropiata, sa poposesc intre pofta de a gusta viata, de a suspina sau de a zambi in fata zborului unui fluture. Am uneori o dorinta ascunsa de a pofti sa fiu ascultata, de a fi inteleasa cum trebuie, de a incerca sa mi se dea sau nu dreptate, de a avea curajul sa mi se zica nu sau da. Insa e prea mult pentru unii sa faca un efort corect, just si sa se recunoasca rezultatul cel mai bun. Nu are rost de multe ori o lupta fara final intre mai multe solutii perfecte si cu nicio pofta de a invinge, in niciun caz. As putea sa caut si sa primesc un sfat si cel mai potrivit este sa las o unda de liniste intre toate aceste rataciri si acel zbucium launtric al sufletului propriu. De atatea ori am cautat picaturi de forta cu care sa continui in pofta de a respira, de a ma plimba, de a interactiona cu activitati noi. Cea mai dulce mi s-a parut pofta de a iubi si de a avea grija de cei dragi. Si pe de alta parte, cand mi se ofera o lacrima de dragoste, realizez ca sunt mai formata, mai sensibila si ies victorioasa in interiorul meu. Si asta incerc sa invat din ce in ce mai bine si mai rapid, insa cred ca voi reusi numai cu ajutorul celorlalti si cu speranta ca drumul este deja schitat pentru fiecare si trebuie sa-l urmez cu ce mijloc de locomotie am la indemana. Nu mai caut acum nimic nou pentru ca am obosit cand trebuie sa reiau fiecare explicatie sau inceput de logica, fiecare pofta de simetrie, de neant, de meticulozitate...
Va pup, aceeasi Andreea.

Radu Beligan-"Constiinta curata a teatrului romanesc"

Am urmarit in seara aceasta un spectacol de teatru unic, avandu-l in prim plan pe celebrul actor ajuns la varsta de 93 ani, Radu Beligan. As putea sa apelez la cuvinte marete ca sa va introduc in atmosfera miraculoasa a unui astfel de spectacol maret. Insa sunt prea mica si nu as gasi cuvintele suficiente pentru a descrie acest moment. Mi-au ramas in minte si in suflet cateva intamplari pe care le voi pastra in sertarul meu secret- adevarate pilde pentru noi, oamenii de rand, simpli.
Am fost insa dezamagita pentru cei care nu respecta un astfel de spectacol, pentru ca exista oameni, pe care un actor ii stimeaza mult si care nu stiu definitia relatiei actor -spectator. Pe cand eu nici macar nu aveam puterea sa aplaud, din cauza emotiilor, aveam doar lacrimi in ochi, existau anumite persoane care nu renuntasera la telefoanele mobile si care nu aveau bunul simt, pe parcursul a celor 90 de minute, sa inchida aparatele secolului XX.
Trecand peste aceste clipe urate, in care eu insasi m-am simtit prost pentru altii si plina de rusine lasam capul in jos, spectacolul a avut farmecul sau unic, dat de un singur om, un om a carui viata a fost teatrul vietii sale, de cand cortina s-a ridicat. Ne-a impartasit toate clipele petrecute de cand viata sa s-a intersectat cu lumea teatrului si pana in prezent. Ne-a dat definitia talentului, care nu este decat "rabdarea indvidului". A fi actor nu este doar o meserie, este puterea de a interpreta diverse roluri din viata noastra in relatie stransa cu epoca respectiva.
Ce m-au impresionat mai mult erau momentele pline de de umor, intamplari diferite din viata maestrului de-a lungul timpului. Nu as putea sa imit cuvintele pline de har ale actorului care descriau aceste intamplari, pentru ca nu au aceeasi putere asupra sufletului vostru. Trebuie sa fi prezent acolo langa scena ca sa simti tot mesajul marelui personaj.
Finalul spectacolului a fost ca un testament viu catre noi, spectatorii, fara de care ei, actorii, nu ar exista si nu ar transmite atatea simtiri profunde..."Viata trebuie traita insa mereu la clasa intai," cu asta a incheiat Radu Beligan monologul sau catre noi, "muritorii". Ne-a lasat o mostenire vitala pentru a-i invata pe cei de dupa noi: "Intotdeauna e nevoie de iubire. Suntem pe pamant pentru a iubi: iubeste orice, iubeste aerul, natura, prietenii si chiar si dusmanii, dar iubeste! Nu avem timp si nici forta pentru a detine o inima infirma."
Ar fi multe de spus, insa nu stiu cati si cum ar intelege mesajul corect al maestrului, cel mai bine ar fi sa inchideti ochii pentru o clipa si sa alegeti un personaj in pielea caruia ati vrea sa fiti si sa incercati sa simtiti cu adevarat viata si trairile acestuia. Ar fi perfect daca ati reusi, insa cu greu se va ajunge la perfectiune si astfel ati intelege acum cat de important este macar sa te afli in aceeasi sala cu marele om de cultura si teatru, Radu Beligan, pe care il venerez si ii multumesc pentru tot ce mi-a trasmis pana acum, o intreaga eternitate pe scena. Respectul pe care il port este prea mic pentru o asa mare personalitate cum este DANSUL. Imi pare rau insa ca noi nu putem sa-i respectam pe actori in alt fel, decat cu acele aplaude, de care ei se bucura nespus, dar care sunt prea sarace pentru cat fac ei pentru noi, privitorii.
Va pup, Andreea.