Poze din Ungaria, pe Tisa (episodul 2)

O natura unica, primitoare, plina de dragoste neconditionata......

Noi, niste suflete indragostite, mereu puse pe noi descoperiri si alte aventuri, dornici de a afla definitia inovatiei si supravietuirii in libertate.

Va pup, Andreea.

Daca doriti sa revedeti....M-tii Retezat (poze din episodul 1)

Nu e nimic mai frumos decat sa incerci sa prinzi o raza de soare nu? Sau sa asculti linistea fosnitului frunzelor? Ai reusit vreodata?

Daca vrei sa simti minunea naturii, sa asculti cum respira fiecare copac cand priveste stelele, nu rata o plimbare prin M-tii Retezat!

Pozele sunt realizate de mine personal in luna august 2011!

O zi perfecta aproape de cer (episodul 2)

Astazi revin la povestile mele despre natura, eterna si neobosita natura care ne primeste mereu sa o exploram si sa o alintam neconditionat. V-ati intrebat vreodata de ce fluturii aleg sa traiasca in mijlocul naturii, de ce broscutele aleg sa sara pe malul apei, de ce copacii iau forme nedeslusite doar in centrul padurii , si nu se intampla astea in orasul mare si zgomotos, cu atata confort uman si civilizatie?! Pentru ca noi, oamenii, obosim natura, flora si fauna ei si acestea se retrag unde linistea e acasa la ea, unde nu exista rutina si mizerie.
Am petrecut cateva zile pe raul Tisa din Ungaria: splendoare intr-un colt de Rai, minune pe un taram de vis. Este drept ca, daca ai aproape partenerul perfect si o imaginatie bogata, te lasi purtat de val si nu ai cum sa ratezi intrarea in Paradis,nu? Eu am incercat si mi -a reusit, am zburat pe un nor, am pasit pe langa ingeri si am stat langa castele de ciocolata. E superb, totul este mirific, dulce si ametitor.
Am devenit o iubitoare de pescuit, ador sa stau in tihna baltii sau raurilor si sa prind diversi pesti. Nu vreau sa ii chinui, doar ii privesc, ii mangai si apoi le dau drumul inapoi in apa. Imi place ca ei accepta macar o sedinta foto si chiar stau intinsi, linistiti in lumina blitzului meu. Nu ar trebui sa ii capturam sau sa-i transformam in hrana cotidiana. Sunt niste vietuitoare ale apelor si ne ofera un specacol viu de argint, sclipesc dimineata in lumina soarelui si joaca lor de sub pietre te face sa plutesti si sa uiti de toate problemele, triste din viata ta.
Am petrecut o zi perfecta pe malul Tisei, alaturi de cel pe care il iubesc si fara de care nu as vedea viata asa colorata, vie si interesanta. Dragostea si natura se contopesc asa frumos incat, de multe ori, nu realizezi ca sunt doua chestii diferite.
O sa incarc pe blog si pozele din acest colt superb de natura, insa, daca nu incercati o aventura in mijlocul ei, nu o sa simtiti adevarata licoare de fericire, libertate si parfum.
Va pup si astept o parere, o idee, un comentariu.
A voastra Andreea.

LA MULTI ANI mie, blogul e cadoul meu, nu?

V-ati intrebat mereu cine sunt de fapt: Elena, Andreea sau Bobo? Cred ca am reusit in sfarsit sa ma identific: ma cheama Elena, am o anumita varsta care ma face inca tanarasilocuiesc in Ardeal, in locul unde m-am indragostit, unde am invatat ca civilizatia exista, ca oamenii stiu sa se respecte, unde natura este mult mai frumoasa. Chipul, fizicul, nu cred ca conteaza, nu?

Acum trei ani m-am nascut ca sa scriu, sa impartasesc cu voi niste opinii si sa fac un dialog cu cei interesati. Va multumesc tuturor care au poposit nitel aici si mi-au raspuns la intrebari, mi-au dat idei noi si m-au suportat atat timp. Nu vreau sa enumar aici toti prietenii sau dusmanii, insa m-am simtit bine ca mi-ati rasfoit blogul, ca l-ati apreciat si l-ati admirat. Imi place mult sa scriu, sa povestesc intamplari din viata tuturor, sa descriu fapte ce le-am trait singura sau impreuna cu voi, sa cer sfaturi sau pareri diverse. Mi-ar fi placut sa aveti curaj sa -mi comentati mult mai mult, sa-mi dati idei mult mai indraznete, insa ma multumesc cu atat deocamdata. Poate la anul...

O sa continui cu episoadele din plimbarile mele si capitolele din cartea mea, caci drumul este inca lung. Sper sa am si idei bune, nu?

Inca un LA MULTI ANI draga blogule, 3 ani impliniti si la cat mai multi cititori de acum inainte!

Va pupa aceeasi Andreea!

Thanks for everything!

Exercitiu de supravietuire sau cum m-am indragostit de padure (episodul 1)

Se spune ca omul e prea mic pentru natura asta mare, frumoasa si unica. Dar asta o simti doar daca traiesti in mijlocul ei macar o saptamana, daca o privesti fara sa clipesti macar 5 zile, daca incerci sa o asculti macar cand iti tragi rasuflarea la umbra unui brad. Am facut un exercitiu de supravietuire in mica mea vacanta ca sa vad cu ce ma imbogatesc sufleteste in mijlocul padurii, apelor sau insectelor si am reusit mai mult decat ma asteptam: sa inteleg unde gresim noi si ce pierdem cand nu ne oprim din tumultul zilnic pentru a mangaia o floare sau a fotografia un fluture. Am ales un loc mirific: M-tii Retezat, chiar Rezervatia Naturala Retezat, pe care nu o vazusem niciodata pana acum. Am ales un grup de prieteni placuti si amuzanti si cu cateva bagaje in spinare am pornit la drum. Cu inima putin stransa de teama, dar cu o speranta minuscula ca va fi ceva altfel decat pana acum...
Am incercat sa gasim un colt de Rai, departe de larma citadina si ascunsa de ochii curiosi ai turistului. Am campat si am incercat sa vedem ce atributii avem fiecare, ca intr-o mica tabara de lupta. Obiectivul nostru era bine delimitat: supravietuirea departe de tehnica si alte comoditati. Fiecare zi care trecea era un pas reusit in lupta asta iar noi eram mai bogati sfleteste si mai pasnici mental in fiecare moment care se scurgea.
Nu cred ca pot descrie in cuvinte splendoarea naturii, a copacilor sau a imprejurimilor, sunetul apei sau zumzaitul albinutelor din jur, insa o sa incerc sa va introduc in tabloul asta cat mai mult posibil. Ce m-a impresionat era inaltimea copacilor si semetia cu care ma priveau de acolo de sus, aproape de cer, un cer bogat in perioada asta in perseide sau in miile de stele care formeaza constelatiile. Deschideam ochii in razele soarelui si priveam tulpina bradului, ridicam capul spre corola lui si nu ajungeam cu ochii decat pana la o treime din trunchiul sau gros, apoi ma pierdeam in neantul ceresc care-i strangea cetina tot mai aproape de planete... Ma straduiam la final sa cuprind cu privirea umila tot ce se afla la baza tulpinii: puietii de bradut care formau o paturica de caldura in jurului lui, iarba netunsa prin care adia vantul si chiar ciupercile iesite la soare dupa o mica ploaie binevenita.
Acum ma intreb de ce ne este frica de razboaie si de crize, cand cea care are cea mai mare putere sa ne zdrobeasca intr -o zi este insasi cea in care convietuim zilnic: natura si pe care nu o putem invinge cu lupta cot la cot, ci cu rabdarea si grija ca pentru un copil, astfel imprietenenandu-ne reciproc, ea devenindu-ne aliata in razboiul cu viata ...
Am dreptate? Astept comentarii, Andreea.
O sa urmeze si episodul 2 caci mai am de povestit multe din inima muntilor!

Cel de langa noi

Aceasta constructie te duce cu gandul la multe lucruri: la vecini, la cei pe langa care treci zilnic, la familia ta, pe care o indragesti in fiecare zi sau chiar la prieteni. Eu am avut cateva ocazii sa-mi dau seama cat e de important cel de langa mine, in fiecare situatie din cele de mai sus.
Barbatul carunt de statura inalta, un bunicut simpatic, care imi zambea in fiecare zi in curte era noul meu vecin. Ma mutasem de curand la o casa cu o gradinita cocheta in centrul unui oras care inca purta aerul anilor trecuti. Privirea era inca trista, pentru ca-si pierduse dragostea de curand: sotia, langa care petrecuse 57 ani, o viata de om. La inceput nu am vrut sa il deranjez cu prezenta mea, sa ii tulbur amintirea plina de respect pentru ea, insa apoi inevitabil, l-am intalnit in fata casei. S -a uitat la mine, blajin si mi-a adresat doar cateva cuvinte: "Ai vazut cum trece timpul si ea nu mai este..." . Tonul bland cu care a rostit aceste cuvinte m-a blocat si nu am putut sa-i raspund nimic. Am dat din cap si am trecut mai departe cu o teama ca adevarul acestor cuvinte ma va durea la un moment dat si pe mine...
A doua zi am calatorit cu parintii mei dragi in oraselul de munte in care se strangeau anual oameni de stiinta, academicieni, politicieni, scriitori si alti oameni de cultura. Atmosfera era una speciala, presarata cu mici ironii. Ironia, alcoolul gandirii, te mai relaxeaza un pic si te face sa cugeti mai profund la problemele cotidiene. Imi pare rau doar ca in ziua de azi nu se mai acorda importanta culturii si cartilor, ca cei de langa noi sunt doar tineri inconstienti, adolescenti preocupati de distractie si libertinaj.
Insa ei, familia mea sunt cei mai importanti, cei mai iubiti, cei mai rasfatati in inima mea si ma bucur ca se mareste, ca intalnesc zilnic tot ce este frumos, ca invat lucruri noi, folositoare, ca descopar sa iubesc, sa fiu eu, sa stiu ce e mai bun...
Va pup si astept un mic comentariu pentru cei de langa voi.
A voastra Andreea.

U.S.W.(E.T.C.)

Alle haben mich gefragt: "warum bist du so froh, Bobo?" Ich wusste nicht die Antwort. Aber jetzt weiss ich die Quelle dieser Frage und ich kann allen schreien: durch seine Augen habe ich erfahren, es gibt Liebe und Pflege... Danken sind nicht genug. Ich hoffe, ich kann mehr lachen, besser fuhlen, lieber atmen...Ich weiss, mein Leben wird schoner sein, mein Herz wird frohlicher sein, meine Lippen werden roter sein. Alles fur ihn. Die Natur ist auch jetzt bunter, die Tiere sind stiller, die Menschen sind ruhiger. Ich kann am Himmel schauen und durch Sterne lesen. Alles nur seit wenn ich ihn kenne... Ich liebe ihn und er liebt mich. Bis bald, meine Freunde!

Era de asteptat sa scriu ceva si in limba mea favorita,nu? Dar pentru cei care imi citesc blogul, mama mea si inca ceva prieteni, vreau sa va traduc in linii mari ca este un articol despre dragoste si nu este nimic trist. Cred ca stiti povestea mea din prezent. Astept cate un mic comentariu, dragii mei prieteni. Sau macar povestiti si voi ce impartasiti cu cei dragi in prezent. Ar fi frumos pentru blogul meu sa ia o infatisare vesela cu diverse istorioare pline de iubire si suspans, nu? Va pup, a voastra Andreea!