vineri, 16 februarie 2018

Povestea bogatiei....sufletului

    Cand spunem bogatie, ne gandim prima data la bani, mai ales tineretul din ziua de azi- euro, investitii, case, masini, conturi grase, plimbari in strainatate. Eu, putin de moda veche, boema si cu un suflet care traieste inca acea perioada a copilariei si a inocentei, desi in buletin nu arat, ma uit prima data in camera de langa - cei doi ingerasi vii si plini de energie sunt cea mai mare bogatie a mea. Iubesc sa fiu mama, asa cum ma descurc eu.
      Va zic o poveste paralela din care reiese ca nu banii fac totul in viata, ca ceea ce te implineste in viata nu e pe plan financiar, ci e doar intretinut de bani, insa la capatul tunelului, bogatia este doar langa tine si chiar te tine de mana. Povestea Victoritei sau chiar povestea fiecaruia dintre noi sau cel putin a multora, incepe foarte frumos si este toata de altfel o istorioara vesela. Insa, daca cititi printre randuri, este total diferita.
       "Victorita traia intr un orasel mare, nu foarte mare, insa activ, energic si vesel. Se indragostise tanara, se iubea cu un tanar mai mic decat ea, pe care il credea Alesul. (ca toate fetele la inceput de drum). Si s -a intamplat, s -au casatorit si erau foarte bine, se plimbau, isi cumparau foarte multe, aveau o casa frumoasa, tot ce -si doreau. Toate alimentate bineinteles de aceasta putere a banilor care te urca si te coboara. Familiile ii ajutau cu tot ce -si doreau. Insa Victorita era uneori trista, simtea ca nu avea totul. Degeaba iti cumperi ce vrei, daca tu esti singur in doi, nu?! Nu intelegea de ce! Cu timpul si -a dat seama, isi dorea un copil, un suflet, cu care sa se bucure de tot. Sotul insa nu -si dorea copil in acel moment. Vroia sa se mai distreze, varsta il facea sa viseze la si mai multe distractii.
        Cu greu Victorita a hotarat ca nu este el ceea ce- si doreste pana la capat si a hotarat ca trebuie sa incerce sa-si caute bogatia sufletului in alta parte. Tristete mare, rusine in familiile lor, lacrimi si jale. Un divort ar fi fost urat pentru toti, insa ea isi urma dorinta inimii: un copil. Acest lucru  ar fi facut-o pe deplin fericita. Si a cautat sa-si indeplineasca acest vis si sa-si gaseasca sufletul pereche. Si a reusit, s- au gasit, s- au placut si si- au dorit copii amandoi. Desi Victorita s- a mutat foarte departe de casa ei, de familie si de prieteni, ea era fericita si implinita.
        Cand vine pe lume un copil totul este frumos la inceput. Se naste un entuziasm din partea tuturor, cadouri, surprize, felicitari, telefoane primite, etc. Nu mai ai timp de nimic, bineinteles atentia tuturor este axata asupra noului membru, o mogaldeata fina, vesela si iubitoare. Cand mai trece timpul si realizezi ca doar ,ca mama, ai ramas langa bebe si ceilalti si -au reluat treburile lor zilnice, ca si cum nimic nu s -a intamplat, nu mai e la fel. De fapt, mogaldeata aceea simpatica poate sa fie si in plus, nu?!
         Victorita, la fel era de incantata ca este in sfarsit mama, ca are sprijinul tuturor la inceput, ca primeste tot felul de cadouri si ajutor pt cel mic, credea ca e o printesa. Nu si-a inchipuit ca acest  entuziasm e doar o bula de sapun din aer, pluteste un timp, apoi se sparge. Copilul a crescut, era neastamparat, trebuia atentie non stop ziua asupra lui si noaptea la fel. Nu mai interesa pe nimeni puiul de om, care mai mult incurca si lua unora din programul incarcat, din viata sociala in care se invarteau. Victorita si sotul ei erau singurii care nu ar fi putut renunta niciodata. Ea, ca mama tanara, istovita si nestiutoare, ar fi dat toate cadourile primite pentru a avea pe cineva, asa departe unde era ea, sa stea si s -o ajute cu o vorba, cu un sfat sau chiar cu o mana de ajutor la propriu, cu cel mic. Dar cine isi putea anula intalniri, concerte, serate, piese de teatu, excursii, iesiri cu prietenii pentru o joaca obositoare cu un copilas ager si foarte energic?! Nimeni. A incercat sa sune la parintii ei, sa le sugereze ca nu banii o ajuta acum, ca ar fi frumos ca ei sa petreaca timp cu nepotelul, sa-i indrume primii pasi, sa- i citeasca o poveste seara la culcare, sa se joace in parc cu el, sa il vegheze cand are febra sau sa asiste la o serbare la gradinita. Dar glasul ei se stingea, cand la receptor ori nu i se raspundea pentru ca nu aveau timp, ori erau plecati in oras, in excursie, in vizita sau la vreun medic. Si ea care spera sa ajunga si ea la dentist... Insa sacrificiul de mama e unic. Nu mai indraznea sa zica nimic la telefon, era incantata de realizarile lor ca bunici si trecea mai departe, in tacere, cu un zambet slab pe buze si cu o tristete puternica in suflet. Nici macar, cand intr un elan, o zvacnire uriasa de iubire, bunicii i spuneau ca au luat ceva cadou la prichindel, nu mai zicea nimic, ba mai mult, era si mai trista. Putea sa o ajute un cadou acum?! Chiar nu simtea nimeni din familia ei ce se petrecea?! Ar fi vrut sa schimbe ceva, dar ei erau asa bucurosi in ceea ce faceau, incat nu realizau ceea ce vroia si cel pe care il iubeau, mamica cea tanara.
           Oare adevarata bogatie venea din acele plimbari si cadouri sau din ceea ce avea Victorita in camera; o mogaldeata vie si energica, care ii insenina diminetile si ii alina serile?! Eu zic ca bogatia reala este cea care dureaza, iar un cadou se poate rupe sau distruge imediat. Un copil insa e altceva, este mai presus decat un job bun, o casa, o masina sau un cont in banca. Numai cine nu traieste sentimentul de parinte adevarat, nu stie. Si pentru ca a inteles astea singura, cu mintea ei de fata tanara si mamica devotata, a hotarat ca cel mic trebuie sa aiba un frate. Astazi Victorita are doi copii frumosi ca brazii si voinici ca ursul, doi baieti. Este tare mandra si fericita ca la capatul tunelului, nu este singura, exact ca in visul ei: in dreapta o tine de mana cel mare, in stanga cel micut, cei mai de incredere strajeri ai ei. Era Victoria ei si a reusit cu ajutorul lui D -zeu si a vointei, persistentei si iubirii ei."
       Am vrut sa astern pe hartie aceasta poveste pentru ca multe fete tinere or sa se regaseasca aici, insa nu multe au puterea de a recunoaste tot. Sfatul meu: nu luptati sa explicati unora ce e gresit sau nu in acest exemplu, pentru ca daca ei nu simt si nu inteleg singuri, nu sunt facuti sa fie parinti sau bunici.
          O zi faina! Andreea

Un comentariu:

Andreea spunea...

Mi e groaza de faptul ca am dreptate, dar va fi prea tarziu cand mii se va da....pacat ca am simtit tot devreme, dar nu mi a ajutat la nimic.