Ramas bun, om cu suflet de aur!

    Uneori cuvintele sunt de prisos, poate chiar vor ramane asternute pe hartia ingalbenita ani de zile pt nepoti. Nu-si au rostul, mai ales cand privesc afara soarele si primele semne ale primaverii proaspete si pline de viata. Incerc sa gasesc o alinare in mirosul crud al ierbii, sa gasesc un sprijin in roua diminetii care anunta un an bun si plin de speranta, sa gasesc o explicatie a tot ce s-a intamplat. Toate au un singur raspuns, o unica solutie: asa a fost voia Domnului pentru ca daca EL are nevoie de oameni buni, sufletisti, cinstiti, coboara si ii alege dintre noi. Poate ca putini au aceste calitati si nu are de unde alege asa repede, atunci hotaraste sa se opreasca langa cineva omenos, glumet, destept, muncitor, iubitor, corect.... Si acesta, de data asta, a fost nenea Stelica. M-am rugat de nenumarate ori la Ceruri, la unchiul meu, care deja este acolo Sus, sa nu-l ia pe el, nu inca, mai avea atatea de oferit, de trait, sa ne invete, sa glumeasca cu noi, sa construiasca. Nu s-a putut. 
     Dar acolo, in gradina Raiului, poate isi va mai ridica o data acea casuta calduroasa, primitoare, curata si frumoasa pe care o avea si aici, de care era tare mandru si ne va astepta. As fi onorata sa calc in aceasta constructie plina de iubire, idei inovatoare si viata dupa moarte. Sunt convinsa ca se va descurca si acolo la fel de bine ca aici. Nu renunt la ideea mea, copilareasca dealtfel, ca acolo ne asteapta, iar reuniunea aceea de familie plina de bunatate si multe alte lucruri frumoase si pline de dragoste, pe care am trait o de atatea ori si aici la casa de la tara... la coltul de Rai al nostru va fi din nou plina de veselie si zambete.
D-zeu sa-l aiba in grija si sa fie convins ca are langa EL un om de calitate, unic in felul lui.
Suntem prea mici pt a da vina acum pe EL, ci ar trebui sa -i multumim ca ne- a dat alaturi de noi atata vreme un suflet asa nobil si plin de calitati.

Copilaria, adolescenta si intreaga mea viata au avut ca mentor un singur OM- nenea Stelu. Multumesc, nenea Stelica, pt tot ce m-ai invatat pana acum... Viata e fara culoare fara dvs.! Suntem mai saraci, mai goi, mai pustii...
Pacat ca nu am stiut sa apreciem mai adanc toate povatele ce ni le-a daruit, sa ascultam mai atent toate povestile de la gura sobei pe care ni le-a spus si de care nu te plictiseai niciodata... acum nu mai avem izvorul lor...Timpul s-a oprit in loc si asa va ramane multa vreme...
Andreea

Bine ai venit, primavara!

 Abia am asteptat primavara, caldura, frumusetea, prospetimea, gingasia, veselia, coloritul viu al naturii si de aceea va impartasesc o pilda citita pe internet, un exemplu de cat de frumosi si vii suntem, de cat de minunati si bogati suntem, dar nu realizam la timp, de cat de putin apreciem ce avem langa noi si de cate putem face, nu ne dam seama ca viata e unica, nu vedem valoarea adevarata a prieteniei si bunelor maniere, irosim timpul alocat noua, familiei, simplitatii, sinceritatii, amintirilor nostalgice, rabdarii si voiosiei.

"Într-o zi, un tată care o ducea bine cu banii, s-a hotărât să îşi ducă fiul la ţară, pentru a-i arăta cum trăiesc oamenii săraci, iar astfel băiatul să înţeleagă valoarea lucrurilor, şi să înţeleagă cât de norocoşi sunt ei. Aşa se face că au stat o zi şi o noapte la o familie foarte săracă de la o fermă. La finalul călătoriei lor, pe când se întorceau acasă, tatăl îşi întreabă fiul:
– Ei, băiete, ce crezi despre călătorie?
– A fost excelent, tată!
– Ai văzut cum trăiesc acei oameni săraci şi nevoiaşi?
– Da!
– Şi ce ai învăţat?
Băiatul i-a răspuns:
– Am văzut că noi avem acasă un singur câine, dar ei au patru. Noi avem un uriaş bazin de înot, dar ei au un râu nesfârşit. Noi avem felinare, ei au o mulţime de stele. Curtea noastră se termină la gard, a lor se pierde în linia orizontului. În special, tată, am văzut că ei au timp să stea de vorbă unul cu altul, şi trăiesc ca o familie. Tu şi cu mama trebuie să lucraţi toată ziua, şi cu greu vă văd pe amândoi!
Tatăl a rămas tăcut, iar după o vreme fiul i-a spus:
– Îţi mulţumesc, tată, că mi-ai arătat cât de… bogaţi putem fi!"

 Va pup! Ganditi-va bine! Andreea. 
 La multi ani, viata! La multi ani, mama! La multi ani, fata mea!

Ce simpla este iubirea...

      Cateva zile la patinoar.... feerie, zbor, muzica si ralaxare. Priveam linistita cum cei doi tineri se plimbau pe gheata lucie si rece, incalziti de cateva raze de soare razlete, in mijloc de iarna frumoasa, concediu, libertate. Se tineau de mana, zambeau si alergau in ritm de dans tineresc cu o pofta de viata iesita din comun. Pur si simplu se iubesc, se strang in brate, fac doua piruete si iar isi soptesc ceva. Impartasesc acelasi hobby placut, de iarna, vacanta si vis, patinajul. Privesc cu ochii plini de bucurie si speranta fiecare particica de gheata libera, tanjind dupa o clipa de dragoste din nou in doi. Isi fac planuri impreuna si isi povestesc amintiri nostalgice de acum cateva zile. Imi dau seama ca iubirea este foarte simpla, cinstita si plina de veselie. Doar ca noi, oamenii grabiti si obositi deja, ne-o complicam fara sa realizam. Si astfel ostenim in fata acestui sentiment liber si usor, ne facem probleme si ne punem intrebari inutile, fara rost. Pacat... pierdem timp. Viata este scurta, dragostea intretine viata si e unica. Trebuie sa-i simtim gustul autentic, nu cel prefacut si sintetizat. Iubiti clipa!
 Va pup, Andreea.

Cartile, o amintire sau o schimbare a viitorului ?!

     Pacat ca in ziua de azi nu se mai citeste si ca tineretul acorda importanta mai mult tehnicii, telefoniei, IT- ului si a tot ce reprezinta materialul audio. Mi-amintesc cu drag cum imi citea bunica povesti, cum istorioarele de odinioara cu exemple bune si demne de luat in seama ne umpleau serile reci de iarna, cum vocea bunicului comentand de langa soba ma amuza intotdeauna. Imi placea cand aveam ceva nou de citit la scoala pentru ca asa puteam afla iar o nazbatie sau o poveste hilara a vreunui copil de varsta mea- (Amintiri din Copilarie- Ion Creanga sau D-ul Goe- I.L.Caragiale)
     Acum se asteapta decernarea premiilor Oscar pentru a afla o legenda sau un basm repus in scena intr-un fel modernism sau se cumpara un dvd pentru a descoperi ceva interesant si mult mai rapid. Mare greseala, creierul omului se sterge si toti devenim masinarii si prizonieri ai tehnicii si aparatelor moderne de redare a povestilor clasice intr-o postura total ironica si eronata. Timpul si frumusetea viselor dispar ...
     Chiar m-am gandit zilele astea la cine este Lev Tolstoi, am citit cateva opere ale lui cand eram mai mica- Anna Karenina, razboi si pace. Cati dintre noi mai stiu asta?! Mai jos am selectat un citat, poate starnesc curiozitatea cuiva:

"Mă uitam... la un minunat asfinţit de soare. În norii îngrămădiţi ţâşneşte o dâră de lumină şi acolo, ca un cărbune roşu, neregulat - soarele. Totul - deasupra pădurii şi secarei. Bucurie. Şi m-am gândit: Nu, această lume nu este doar o glumă, nu este o viaţă numai de suferinţă şi de trecere într-o lume mai bună, eternă, ci este una din lumile eterne, minunată, plină de bucurii şi pe care noi nu numai că putem, dar trebuie să o facem şi mai minunată, şi mai bogată în bucurii pentru cei ce trăiesc odată cu noi şi pentru cei care vor trăi în ea după noi." (Lev Tolstoi)

    Cat adevar in aceste randuri! Oare cate filme  pot cuprinde acest mesaj mai clar decat in aceste cuvinte asternute pe hartie si care raman intiparite in minte o data ce le parcurgi si le poti reparcurge cand doresti, cand simti sau cand ai nevoie? Sunt acolo intre paginile cartii prafuite din biblioteca... Eu cred ca sunt cel mai frumos cadou al vietii in fiecare zi...
Va pup, Andreea.

R.I.P.

Mereu ma gandesc ce ar putea fi mai dur decat tragedia din 30 oct 2015. Mereu ma rog sa uit prin ce au trecut acei oameni in seara aia fatidica, dar e inevitabil sa nu dam peste marturii sau amintiri sumbre din acel loc.Eu cred ca vindecati nu vom fi niciodata de acea moarte care ni i a rapit dintr noi pe unii, chipuri umane necunoscute sau chiar prieteni buni. Nu am putea trece nepasatori sau nu am putea uita nici in cativa ani buni durerea si strigatele de ajutor din acele momente de cumpana a tinerilor veniti pentru alt motiv la acel concert. Ce am citit mai jos m-a cutremurat enorm si am realizat a suta oara cat suntem de neinsemnti si mici in calea si voia destinului. Articolul este scris de o persoana care a trait pe viu acele clipe de cosmar, IADUL PE PAMANT. (Alexandra Furnea)


"Deseori, inchid ochii si ma intorc in timp la ziua in care Alex Pascu a venit la sediul Maximum Rock Magazin pentru a discuta cu noi despre noul disc si despre concert.

In timp ce povestea, i se citea entuziasmul pe chip si, in acele momente, redevenea copil, iar dragostea sa pentru rock lumina, parca, toata incaperea. Alex era incarcat cu energie pozitiva si speranta. Formatia lui lucrase zi si noapte la disc si investise foarte mult, pentru a darui publicului roman un material cu adevarat exceptional.

Trairea lui era atat de autentica, incat nu aveai cum sa nu te molipsesti.

- Este un album al naibii de fain. Una dintre cele mai bune lansari metal ale ultimilor ani, serios! i-am spus, cu sinceritate.

- Crezi? Vai, sper! Am muncit enorm, am pus suflet. Ma bucur foarte tare ca va place! a raspuns el, peste masura de modest, temator cu privire la reactia oamenilor.

Faptul ca ascultatorii gaseau munca lui frumoasa, semnificativa, il umplea de o bucurie uriasa, care se vedea in ochii lui calzi, de om bun.

Alex a baut un suc in redactie, dupa care a luat-o spre casa. Se facuse tarziu. In cateva zile, urma sa aiba loc concertul de lansare si inca mai era multa treaba de facut.

Asa mi-l amintesc eu pe Pascu. Un tip inteligent, sensibil, cu simtul umorului, foarte bine-crescut si modest.
In seara show-ului, pe scena, era un star rock in adevaratul sens al cuvantului. Publicul era fascinat de el si de colegii lui de trupa. Sufletele noastre - ale fanilor, ale prietenilor, ale iubitorilor de rock - vibrau pe frecventa muzicii si se uneau cu cele ale artistilor. Nicio clipa nu am crezut ca noaptea se va transforma in altceva. Totul era atat de frumos...

Imi amintesc ca am zambit, in sinea mea, la vazul repeziciunii cu care primii oameni au parasit clubul. Consideram ca s-au pripit. De unde ma aflam, vedeam doar focul dintr-un colt al tavanului clubului, si nu mi se parea ca nu poate fi stins.

"Vor aduce extinctoare", imi spuneam. "De ce se grabesc asa sa plece?"

Cateva secunde mai tarziu, flacara a inghitit tot tavanul, cu o viteza ireala. M-a cuprins o teama naucitoare, bizara, si am luat-o spre iesire, nu inainte sa avertizez o prietena ca era cazul sa ne miscam si noi.

- Unde sa mergem? O sa cada peste noi tavanul! a tipat ea, cu un glas strident, pe care nu i-l cunosteam.
- Nu avem alta solutie! am raspuns, probabil cu aceeasi voce ciudata, incarcata de teama.

Insa oamenii speriati ne-au separat si nu am mai stiut una de cealalta. Am mers pana in dreptul caii de iesire, unde m-am blocat, la doar cativa pasi de container. Flacara de pe tavan se uniformizase si cobora spre noi. Cadeau stropi incinsi care imi ardeau crestetul capului, pe care mi-l protejam stangace cu mana dreapta. Caldura ce emana dinspre tavan era teribila si atunci am inteles cu adevarat semnificatia cuvantului "infernal".
Privesc in urma la momentele de cumpana din viata mea si parca niciodata nu m-am temut in mod real. In acea noapte am cunoscut FRICA. Am simtit de-a lungul timpului multe emotii inrudite cu ea, dar nici una nu s-a apropiat de ce era in sufletul meu in noaptea aceea, prinsa intre oameni, inaintand cu totii, incet, mult prea incet, spre o salvare incerta.

Se tipa necontenit, sfasietor. Un baiat urla ca moare, disperat sa se elibereze, strigand dupa ajutor. Nimeni nu ii putea oferi nimic. Muti sau cu voci sonore, asteptam toti acelasi ajutor, cu trupurile prada unei calduri vertiginoase, care ne sufoca. Toti voiam sa ne trezim dintr-un cosmar comun, in siguranta, intr-un pat cald, scaldati in sudoarea fricii, dar departe de aerul fierbinte, patrunzator, ucigas, care ne curma cu fiecare rasuflare.
- Doamne, nu poate fi adevarat. Nu e adevarat. Nu se intampla asta, repeta, ca pe o mantra intoarsa, un alt baiat pe care l-am zarit doar cu coada ochiului. Tremura, dar cred ca toti faceam asta.

In urma noastra, a celor ajunsi cu greu in partea din spate a containerului, inca foarte departe de iesire, se auzeau glasurile sugrumate de durere ale celor care ardeau. Flacarile isi terminasera descinderea cumplita si ajunsesera jos, intre oameni. Devorau si ucideau, pe ritmul macabru al tipetelor. Deja nimeni nu mai cerea ajutor...cuvintele nu mai insemnau nimic. Se topeau intr-un infern crud, nedrept, care nu putea fi saturat.
Din spate, s-a napustit ceva pustiitor, o flacara enorma, monstruoasa, care ne-a ars din crestet pana in talpi. Durerea aceea nu are nume, si nici termen de comparatie. Nu i-a scapat nimic si nu a disparut pana cand nu a mutilat tot ce a gasit in cale.

Imi simteam mainile incovoindu-se sub asprimea focului, spatele imi devenise o unealta de tortura iar ochelarii, din plastic gros, mi s-au topit in palme, stropindu-mi gatul si pieptul cu un lichid vascos, usturator. De durere, ne lasam cu totii jos ca niste marionete stricate, prabusindu-ne cu rani proaspete, deschise, in praf si funingine.
Moarte. Era cuvantul care imi poseda creierul si, in acel moment, m-am gandit la mama, care este vaduva. La suferinta ei si a surorii mele mai mari, la cei doi nepotei... Dar din ochi nu-mi puteau curge lacrimi, si oricum, chiar daca ar fi facut-o, nu ar mai fi stins nimic. Voiam sa se termine mai repede. Imi doream ca durerea sa inceteze. Nu mai auzeam nici tipete, nici rugaciuni. Focul inghitise totul.

Apoi, intuneric. S-a lasat peste noi ca o cortina macabra. Am crezut ca am orbit, apoi m-am gandit: daca asta simt cei ce nu mai sunt? Daca orice ar fi dincolo incepe cu bezna? A durat cateva secunde, care au parut infinite. Dupa aceea, de nicaieri, a aparut din nou lumina.

Cazusem, si nu ma puteam ridica oricat as fi incercat. Parca aveam picioarele din carpa. Ma sprijineam in mana stanga, dar am ridicat-o, pentru ca ma durea cumplit. Am intins dreapta spre o fata naucita, care se clatina, dar era in picioare.

- Te rog, te rog, ajuta-ma sa ma ridic, i-am spus, cu vocea gatuita. Te rog, te rog mult.

Ca si mine, avea mainile arse. De la umar, pana la antebrat, pielea tanara i se desprinsese de trup si arata ca o aripa deznadajduita, prea subtire pentru a permite zborul, cazuta de pe omoplatii unui inger. Chiar si asa, mi-a intins mana stanga si cand am dat s-o apuc, am vazut ca si dreapta mea arata la fel. Ni s-au lipit ranile si ne-am dat drumul. Durea prea tare.

- Iarta-ma... Iarta-ma... a soptit fata. Nu te pot ridica... Nu pot. Ma doare.

- Nu e bai, multumesc oricum, i-am raspuns.

Dupa mai multe incercari, m-am ridicat si mi-am continuat, alaturi de ceilalti, drumul spre iesire. Raniti deja, oamenii erau disperati sa scape. Incepusera sa se urce unii peste altii, inconstienti de gestul lor ucigas, captivi intr-o transa a neputintei. Fumul ne invaluia pe toti intr-un giulgiu sufocant, care facea ca fiecare gura de aer sa fie un chin.

Am cazut unii peste altii, la cativa centimetri de salvare. Doi baieti se suisera cu coatele peste mine si greutatea trupurilor lor ma asfixia.

- Va rog! Mor! Va rog! Ridicati-va! le spuneam, tot mai incet, cu glasul tot mai stins, aproape fara rasuflare. Nu mai intra nici un strop de aer. Durerea de spate se intetise sub presiunea corpurilor celor doi, eram strivita. Inca putin si mi-as fi pierdut cunostinta.
Mihai m-a recunoscut printre chipurile schimonosite de teama si de foc si m-a prins cumva de mainile ranite. M-a tras cu forta afara si am simtit cum genunchii mei au zgariat asfaltul. Aer. Respiram cu dificultate, iar mirosul intepator de fum mi se imprimase in plamani.

Am rostit, ametita, numele primei mele iubiri din adolescenta si am auzit vocea lui Mihai.

- Poti sa mergi?

- Nu, i-am raspuns, dar ma tradau pasii ciudati, impleticiti. Nu minteam. Chiar nu stiam ca pasesc.

Mihai m-a asezat pe o bordura si, pentru o clipa, m-am intins pe jos. Contactul dintre ranile mele si asfaltul tare m-a facut sa tip de durere. M-am ridicat si, cu ultimele puteri, am sunat-o pe mama.

- Mama, vino urgent la Bucuresti. Mama, sunt foarte arsa, vino, te rog, la Bucuresti, sopteam in telefon, cu vocea franta, printre lacrimi.

Mama plangea si ea, ma tot intreba ce s-a intamplat. Sarmana mea mama...

Ce s-a petrecut mai apoi vad ca prin ceata. Am iesit, ca o somnambula, doar pe jumatate treaza, in gang si am alergat dupa o ambulanta. Asa cred. Poate ma taram ca un melc. Dar acei cativa pasi mi s-au parut un adevarat maraton. Am urcat in masina, alaturi de o prietena de suflet, care nu m-a recunoscut din cauza chipului innegrit si a parului ars, si de o alta fata. Am aflat ulterior ca prietena cu care venisem la concert scapase cu bine, iar asta m-a mai linistit.

- Doamne, Maica-Domnului, dragele mamei, a strigat asistenta cand ne-a vazut. Dragele mamei, ce ati patit voi? Doamne sfinte, ajuta-ne. Unde le ducem?

- La Arsi! s-a auzit, prompt, glasul soferului ambulantei.

Si am pornit, pe un drum care pare tot mai lung, pe masura ce ne apropiem de vindecare.

Alex insa a luat-o pe alta cale. Calatoria lui printre noi s-a oprit cateva zile mai tarziu. El, alaturi de 62 de oameni plini de sperante si vise, unii doar niste copii, nu au mai putut sa-si continue drumul. Chipurile lor zambitoare sunt imprimate pe un panou mare, asternut la intrarea in locul unde am trait infernul. Le privesti si nu iti vine sa crezi ca nu mai sunt cu noi. Asta e tot ce a ramas din ei, din lumea lor frumoasa, dintr-un viitor pe care nu au mai apucat sa il traiasca.

Am auzit ulterior oameni optimisti care spuneau ca "in tot raul este si un bine. Iata ca romanii au invatat sa se solidarizeze!". Descoperire platita cu vieti de om, realizata pe spinarile arse ale unor tineri care voiau doar sa se distreze, ascultand muzica buna. Ce s-a intamplat in club Colectiv, in noaptea de 30 octombrie, NU TREBUIA SA SE PETREACA. E singura concluzie pe care trebuie sa o retinem. Nu exista o "parte buna" in aceasta poveste, decat daca filtrezi totul, ca sa nu innebunesti.

In seara aia, cu totii am murit un pic, in fiecare dintre noi s-a stins ceva.

As vrea sa pot spune cu mana pe inima ca, de acum, vor exista multe schimbari in bine si ca trupele rock vor beneficia de mai multa atentie si de un mediu mai favorabil - lumea va afla de lupta lor, le va asculta muzica si le va sustine. Ca vor putea sa cante in cluburi in care sa nu isi puna viata in pericol. Dar am mari dubii ca va fi asa. Trauma colectiva se va stinge si va fi inlocuita cu alte drame. Nu ma indoiesc ca, nu peste mult timp, patronii de localuri isi vor relua obiceiurile si trupele vor accepta din nou compromisuri.

Cateodata vreau sa cred ca nu va fi asa. Cateodata vreau sa cred ca fanii, formatiile si organizatorii se vor uni si vor invinge greutatile si foamea de bani a unora, ca se evite noi tragedii si ca se le permita artistilor nostri sa isi implineasca visul in siguranta, alaturi de publicul lor.

Inca mai traiesc clipe in care inchid ochii si sper ca atunci cand ii deschid sa privesc rasaritul zilei de 31 octombrie buimaca si speriata de cosmarul oribil pe care l-am avut dupa ce am adormit, franta de oboseala in urma super concertului Goodbye To Gravity. Imi imaginez ca ma intind inapoi in pat, urmarind miscarea elastica a pielii mele sanatoase, intregi. Ca ma privesc in oglinda si recunosc omul care se uita la mine din reflexie. Dar de fiecare data ma trezeste durerea si imi dau seama ca nimic nu va mai fi cum era si ca multi oameni dragi nu mai sunt deloc.

Depinde de noi sa transformam totul in ceva ce va avea consecinte pozitive, dar nu va amagiti - singura "parte buna" in tot acest calvar este a celor care nu au fost acolo.

Acum cheia este sa nu uitam niciodata #colectiv!" (Alexandra Furnea)

Imi pare rau!  Inima mea plange mereu de atunci, luand cu ea toate sperantele si veselia acelor fiinte nevinovate.
Andreea

La multi ani

Ciau, salveeee! Va doresc un An Nou 2016 fericit si cu santatate ca e mai buna decat toate. Sa avem subiecte cat mai diverse de scris si noutati cat mai multeee!
Va pup, Andreea.

Noutati de pe spynews.ro-Impodobirea bradului de Craciun

"Tradiţia împodobirii bradului de Crăciun este o tradiţie care a luat naştere în secolul XV, în ţinuturile nordice - Estonia, Letonia. Treptat, această tradiţie a fost adoptată şi de cultura altor ţări.

Împodobirea bradului de Crăciun este o tradiţie aşteptată de oamenii din întreaga lume şi mai ales de copii. Acest ritual are loc de obicei cu câteva zile înainte de Crăciun şi se scoate din casă după data de 6 ianuarie, când se sărbătoreşte Boboteaza.

În tradiția românească de la sate se regăsește acest obicei al împodobirii bradului la nunți și la moartea tinerilor, femei și bărbați. Obiceiul există din vremea dacilor și semnifică o nuntă rituală între persoana decedată și natura reprezentată prin brad. El a rămas în tradiția unor comunități locale din regiunile Banat și Oltenia. Bradul astfel împodobit se numește Pomul vieții, care se regăsește drept motiv natural în arta populară."