Un gand bun de Paste, iepurasilor!

Sarbatorile pascale, motiv de uniune, bucurie, voie buna sau surprize. Insemnatatea religioasa a disparut demult in fata petrecerilor, picknick-urilor sau cluburilor tineresti. As putea spune ca povestea lui Hristos si a celor 12 apostoli si-a pierdut dintre telespectatori sau cel putin multi acestia au fost inlocuiti de cei mai in varsta. Nu vreau sa scriu acum un articol, in care sa fac o morala celor tineri, care au inlocuit datinile din batrani cu petrecerile din cluburi sau din discoteci, dar imi place sa trag un semnal de alarma sau de ingrijorare pentru situatia de fata. Din respect pentru bunicii nostri, mi-as dori macar sa putem sa ducem povestile mai departe, copiilor nostri, sa intelegem ca a merge la biserica, de Inviere, nu este o plimbare sub clar de luna, ca o pregati pasca nu este o joaca oarecare. Masa din ziua sfanta reuneste familia, rudele si prietenii, gustul cornuletelor bunicii trezeste amintiri placute din copilarie, iar legendarul personaj simbolic, "IEPURASUL", aduce din cand in cand cate un cadou neasteptat, care smulge un zambet sau chiar un simplu "multumesc". Iar daca vremea este frumoasa si soarele isi traieste momentul sau de glorie in plina primavara, totul intregeste tabloul de Paste... Natura verde, florile proaspete si pasarile vesele, imi amintesc din nou de sarbatorile petrecute in gradina bunicii, de masa pe care o serveam sub bolta de vie, in curte, de cozonacul cald sau drobul delicios de miel. Atmosfera linistita de atunci este deranjata de larma din prezent, de era asta modernizata, de tehnica computerizata. Mi-as dori sa fim mai linistiti, sa avem mai multa rabdare si sa ne oprim mai mult asupra obiceiurilor adevarate de sarbatoare, sa incercam sa ne definim mai amanuntit termenul de "familie".
Eu va urez cu dragoste: HRISTOS A INVIAT! Si iubiti momentul...traiti clipa! Timpul trece...si nu uitati amintirea povestilor de cand erati tanci! Sunt cele mai curate, pure, unice...
Va pupa Andreea - Bobo!

cap VII... si mai mult

Era un barbat galant, ei ii lipsea iubirea, dorea sa gaseasca ceva sensibil , care sa o iubeasca si sa o pretuiasca pe ea si pe fiul ei, Iliuta...Privirea lui era ce visase pana acum.Masa o servea cu o retinere aparte, gandurile o macinau in continuu. Simtea o presiune, sufletul ei era impartit intre trecut si prezent, isi dorea o schimbare, insa ii era frica sa mai riste. O plimbare ii facea bine acum si la propunerea barbatului de a iesi la aer , ea dadu din cap aprobator. Parfumul lui o inebunea, cuvintele lui o linisteau. Avea nevoie de pacea asta sufleteasca ca sa poata iar zambi, sa invete din nou sa iubeasca, sa stie sa fie aceeasi femeie iubitoare,sensibila si tandra de pana acum. S-au plimbat cateva ore bune si parca ceva se infiripa... o pagina din urmatoarea poveste de dragsote poate?!
Dupa noaptea, care trecu rapid datorita plimbarii lor sub clar de luna, barbatul ii propuse Andreei sa mearga cu ei in calatorie pana in Franta, la un castel, unde aveau ei treaba. Ea accepta imediat simtind ca asta era menit sa faca. Ea si fiul ei ar avea astfel mai multa protectie, sprijin si ingrijire decat daca ar fi singuri. De dimineata au pornit la drum. Un drum pe care aveau sa si-l croiasca impreuna, un nou inceput poate. Lumina pe care o vedea la capatul drumului, ii dadu de inteles Andreei ca era bine ce hotarase pentru ea si baiatul ei, ca era ok ce simtea... o liniste dulce, plina de speranta...

... inca o pagina de poveste (cap VI, pt cei interesati de carte pot citi articolele din august si septembrie 2009)

"Bonjour madame! Tu es la fleur de mon coeur." Ai putea spune ca este exprimarea unui indragostit, care nu face greseli din dragoste, dar care nu poate trai fara sa greseasca din iubire. Ma gandeam acum la personajul unei povesti de dragoste, o poveste ca intre Eminescu si Veronica sau Cleopatra si Caesar. Dar oare am putea fi si noi personaje de poveste? Daca sufletul este inca tanar, daca sacrificiile din dragoste nu le simti niciodata, daca simti ca razi cu pofta in orice minut, inseamna ca poti schimba multe in viata ta, si ai putea fi personajul pozitiv in urmatoarea poveste. Teama de a incerca ceva nou, printre oameni noi, paleste in fata sentimentelor curate, profunde. Lucruri stiute de multi de altfel, nu? O mai tineti minte pe eroina din povestea mea, Andreea, din romanul: Iubirea, vis sau trauma? (scris aici acum 2 ani) Ea ramasese cu un baietel, Iliuta, si isi regasise iubirea din trecut. Insa sufletul ei era departe ... Soaptele pe care le auzea inca: "Daca as sti ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea dormind, te-as îmbratisa foarte strans si l-as ruga pe Dumnezeu sa fiu pazitorul sufletului tau ..." o dureau si isi dorea schimbarea. Vroia ca trecutul sa fie ascuns in sertarul inimii sale si prezentul sa aiba un iz asa de puternic incat sa o faca sa uite pentru o vreme de suferinta si tristete. Simtea ca trebuie sa caute inca si ca cineva acolo sus o va ajuta, astepta sa gaseasca o definitie a fericirii mult mai curata ca cea de pana acum. Nu doar privirea ar putea fi un semn, sau glasul ar insemna ceva, nu numai atingerea este importanta, ci si acel sentiment karmic, pe care il simti inainte sa se nasca, il ghicesti inainte sa fie explicat...A calatorit o perioada prin tara, dezorientata, nestiind de unde sa inceapa noua sa viata, sa faca cunostinta cu dragostea ... Se spune ca patria sufletului este iubirea (Gogol), ca iubirea este arhitectul universului (Hesiod), insa eu imi sustin ideea ca dragostea ese ca o cutie cu bomboane de ciocolata: nu stii daca sunt autentice si gustoase decat daca o deschizi. Iubirea poate aparea oricand si foarte simplu, dar poate disparea foarte repede, daca nu stii sa alimentezi acest foc de paie... In ratacirile ei, obosita, dar cu speranta inca, se opri la un han. Ii era dor de baietelul ei, de zambetul ei, de forta care i-o exprima privirea lui, insa stia ca nelinistita si ingandurata asa nu putea sa se intoarca acasa... Noaptea era calda, senina si lina. Lua cheia de la camera si dadu sa urce agale, fara pofta de nimic. Se auzi un scartait si apoi voce: "Nu cred ca pot ramane pana maine la pranz, trebuie rezolvate in seara asta toate." Privi in urma. Doi barbati grabiti care vorbeau foarte rapid depsre lucruri neintelese de ea intrasera in han si o cautau pe hangita din priviri. O vazusera pe Andreea, trista si fara bagaje o confundara cu hangita. Se indreptara spre ea si intrebara rapid: "Vrem doua camere si o cina delicioasa pana maine dimineata, va rugam! " "Cred ca va inselati." "Noi nu credem asta si chiar ne grabim. Unde sa asteptam?"continuara cei doi. "Acasa inapoi ar fi cel mai bun loc. Eu nu sunt cine credeti ca sunt..." "Chiar nu ne intereseaza asta acum, doar va rugam sa ne serviti daca se poate." Intre timp hangita intra in salon si vorbi cu cei doi domni. Atunci au realizat ei ce gafa mare au facut. Cel mai in varsta se indrepta spre Andreea si ii adresa cateva cuvinte: "Scuze. Ati dori sa cinati cu noi?" "Nu e nicio problema dar nu cred ca sunt o buna companie in acest moment." "Insist, doamna...." "Andreea." "Nikolas. Imi pare bine. Va asteptam la masa in cateva momente." Andreea il privi. Avea un zambet dulce, ochii calzi si nu mai emana acea graba de la inceput. Nu avea ce pierde. O mancare buna i-ar prii si ei in aceste clipe triste si disperate de singuratate. Dupa cateva minute, cobori incet, imbracata in aceleasi haine ponosite si vechi de cateva zile, dar pieptanata si spalata. Ii cauta pe cei doi si ii zari. Se indrepta spre masa lor. Foarte galanti , se ridicara si o salutara. Nokolas avea un zambet fermecator si mainile lui foarte fine o ajutara sa se aseze. Schimbara cateva priviri trecatoare, inima parca ii batu mai puternic si apoi incepura sa manance in linste, fara niciun cuvant, parca putin timizi... Oare...?

Te iubesc Ucu si te voi iubi mereu !

V-am promis ca nu mai scriu ceva trist, dar mereu cand simt ca trebuie sa-mi iau ramas bun de la cineva drag, imi doresc sa astern cateva randuri aici ca sa ramana pentru viitor. Sa le recitesc apoi cu drag peste ani si ani... altfel privind lucrurile. Poate ca e mai usor pentru unii sa spuna in scris te iubesc si pentru altii sa-l rosteasca tare. Dar sunt acelasi litere si vin din aceeasi inima. Nu isi au rostul cuvinte de lauda si declaratii de iubire cand un om se pregateste sa-si ia ramas bun de la viata, pentru ca eu consider ca, daca iubesti respectiva persoana, o faci in fiecare zi cu aceeasi intensitate si nu astepti doar momentul despartirii...Unchiul meu, Ucu, cum ii ziceam cand eram mica, amintiri multe, bucurii si promisiuni. Credeam, ca orice alt copil, ca va trai vesnic, ca ma va lauda mereu, ca ma va face sa zambesc intotdeauna fara nici o conditie. Simtim asta de cand ne nastem langa parinti, vrem ca ei sa fie eterni, sa ne ajute si sa ne incurajeze zilnic, pana la final, un final la care nu ne gandim asa trist, nu-l asteptam niciodata. Prelungim mereu momentul despartirii, sperand ca nu va sosi, ca trenul nu va opri si in statia din orasul nostru. Atunci, inaintea sfarsitului, vrem sa facem ce nu am reusit pana atunci, sa le spunem tuturor ca ii iubim, sa ne ierte si sa ne ocroteasca chiar de acolo de sus, din cer... Gresit. Momentul vine, nu putem sa -l ocolim, insa faptul ca le spunem doar atunci ca ii iubim si ca -i apreciem ne conduce la procese de constiinta, la o durere mai mare decat cand nu o sa-i mai avem langa noi. El este un om minunat, simplu, destept si cu o dorinta de a iubi natura foarte mare. El este unchiul meu de care sunt mandra si voi fi mereu, pe care il ador si ii multumesc pentru tot. Nu o sa-mi gasesc niciodata cuvintele pentru a-i spune ceva pe masura a ceea ce mi -a spus el mereu. Dar stiu ca scriind, va fi mandru de mine si el si va simti ca tin la el, la tot ce inseamna copilarie si daruire profesionala. Nu te voi uita niciodata si o sa am grija de tot ce m-ai invatat , Ucu! A ta nepoata draga!

Facultatea vietii este dragostea...

Noi doi... o banca... clipa... viitorul trecutului... Nimic ireal. Dar daca inchizi ochii si iti vin in minte toate momentele astea si dupa douazeci de ani, inseamna ca ele au insemnat ceva important, ca ele au existat cu adevarat...
Mai demult m-ati criticat ca scriu aici intr-o nota pesimista, ca este o atmosfera trista si ca nu exsita nimic vesel. As putea spune acum ca a aparut o raza de soare si as vrea sa opresc timpul o secunda sa-mi inchipui cum va fi viata mea peste 20 de ani. Plictseala? Nu. Rutina? Nici gand. Goliciune? Nici macar de idei. Aceeasi banca... noi doi... momentul ... prezentul trecutului .
Insa ma vad incarcata de un zambet nou, de o speranta, de magia iubirii. Nu mai vreau sa ma gandesc la amanunte, la detaliile unor probleme care nu exista fara sa-mi pun intrebari, la lacrimile care le-am varsat inutil. Las locul acum schimbarii, unei noi clipe, sansei si imaginatiei. Nu am inca un motiv intemeiat sa cred in noutate si in puterea zambetului meu, insa simt ca ... noi doi... in fata unei cani cu ceai fierbinte ne sarutam din nou, parca mai dornici ca inainte. El-doar un suflet bun, o privire indragostita, un om rabdator, cald si chiar hazliu. Ea-un copil, indragostit de familie, de frumos si de tot ce e bun, in acelasi timp iubind aerul proaspat dinaintea micului dejun, vraja sarutului virgin in noaptea lunii pline sau linia trupului in umbra noptii de dragoste... Nu poti sa spui ca esti indragostita cu adevarat de un om sau de un suflet, ci de un moment, de o viitoare eternitate, de un sarut cald ... de noi doi... de o banca... de viitorul prezentului...
Va pup, Andreea.
Multumesc cititoarei mele fidele care -mi comenteaza pe blog !!!

Povestea continua (dedicatie speciala)

De ce oare avem nevoie de aer? Sa respiram? Nu cred. Sa realizam ca traim? Nu cred. Sa stim ca existam printre alte fiinte Deloc. Altul este motivul: sa ne indragostim...si sa nu recunoastem. Urat din partea cuiva, care simte ca totul este mai frumos si roz, sa nu recunoasca nimic din ce i se intampla. Poate ca negam starea de mai bine actuala din cauza temerilor ca va fi tot la fel de urat ca pana acum... Poate din cauza unei traume mai vechi, nu mai putem sa ne lasam frau liber imaginatiei si sa traim clipa? Poate grijile ne apasa, complexele si paradoxurile din viata noastra?! Sau poate ca doar nevoia de pace si cautarea neobosita a unei oaze de liniste ne face sa uitam ca ar putea exista dragoste la orice varsta. Ori poate simplul fapt ca nu o recunoastem, inseamna ca este acolo, si mai puternica, si nu ne ar trebui multe cuvinte sa ne simtim si sa ne comportam plutind pe un nor...As vrea sa cred ca in viata fiecaruia se naste o perioada cand totul este vazut prim prisma iubirii, calmului si protectiei. As vrea sa sper ca fiecare isi va gasi cheia potrivita la usa respectiva, fara nicio indoiala, ca doua piese de puzzle: exacte si necesare. Mi-as dori sa i se dea dragostei a doua sansa oricand si oricum. As paria pe mirosul proaspat al cafelei la rasaritul soarelui, pe sarutul dulce al mierii in ceaiul fierbinte si chiar pe privirea curioasa a soarelui prin geamul crapat al casei...As simti din timp daca pariul este castigat de iubire, nu as mitui juriul pentru ca stiu ca este un concurs al inimii, nu exista niciun premiu material, exista doar EI DOI si ale lui buze MOI...Nu este asa?
Va saruta Andreea.

Un nou inceput la final?

Totul a inceput intr-o statie de autobuz...aceeasi voce, care imi explica sistemul solar si implicatia bromului in viata omului, era in fata mea. Era un trup de fapt, suportul fizic al unui creier care cauta victime pentru urmatoarele intrebari. Ochii ii straluceau si zambetul era aparte, parca genera si incantare si curiozitate. Era un om simplu, si totusi prea complicat, modest si totusi prea important, era aici si totusi in alta lume... I-ar fi placut sa fie al ei, daca reusea sa-l cucereasca. Un trandafir rosu, primul semn ca timpul s-ar fi putut opri inca o data pentru ea in loc si o noua speranta... Poate indeplinirea unui vis: iubirea! Un zambet atractiv, al doilea semn ca puteau fi ei singuri ca pe o insula parasita. Fluturasi?...deloc. De fapt nu stiu cum sa descriu mai exact aceasta stare, dar e o schimbare, ca si cum ai reusit sa te intorci la viata dintr-o moarte clinica. Timpul le rezolva, insa inimii nu ii poti porunci exact momentul respectiv, nu? Vreau sa invat sa fiu si mai intelegatoare si mai agera uneori, mai calma si mai energica in acelasi timp, mai surprinzatoare si mai docila pentru el, pentru noi, pentru viitor. Exista un NOI acum, sau cel putin incep sa mi-l conturez mai bine. Pentru acesta privesc doar barbatul din fata mea. ... il doresc la fel de mult ca prima data. Dar pacat ca lumea din jur nu percepe fericirea altora asa cum trebuie, de teama ca ei nu pot avea asa ceva! Ce parere aveti ? Va pup, Andreea.