(dedicat Prof. Scolii Nr 21 Ploiesti)
Cand ajungi la
varsta de a alege drumul in viata, este
uneori dificil, alteori usor. De multe ori, ai un mentor sau un idol, pe
care ti-l doresti aproape, sa te sfatuiasca. De putine ori, e mana hazardului, care
te calauzeste exact unde trebuie, exact unde piesa din puzzle lipseste iar tu o
poti inlocui foarte bine. Povestea mea poate avea trei parti : visul,
realitatea si experienta. Mentorul care a fost prezent in viata mea foarte des,
dar in diferite perioade ale ei a fost chiar Scoala nr 21, Scoala Sf. Vineri din Ploiesti.
Visul meu ca
eleva a fost ca al oricarui copil, sa am noroc, sa devin celebra, sa am un job
care sa fie bine platit si asa sa pot sa-mi cumpar jucarii, carti sau plusuri.
Naivitate, exuberanta, energie, eram copil. Eram fetita cuminte, din banca
intai, care privea atenta pe doamna invatatoare ca pe un inger. Eleva am fost
tot aici la scoala aceasta, un inceput de drum, la intersectia caruia nu stiam
ca ma voi reintoarce dupa 15 ani, ca tanar profesor, cu alte vise si dorinte sa
fac lucruri marete in jurul copiilor, de care eram atasata de multa vreme, din
timpul facultatii.
Realitatea a
fost ca am inceput sa merg pe urma dascalilor care imi indrumasera si mie pasii
acum cativa ani buni, sa intru in pielea celor care poarta mandri un catalog si care scriu pe tabla neagra din fiecare sala
cu bucata de creta cand isi doresc ei. Eram tare mandra ca acum eu deschideam
usa si eu eram cea pe care cei mici si naivi, inocenti si energici, o saluta si
careia ii zambesc zilnic, alearga in jurul ei voiosi si facandu i ziua mai
frumoasa. Eram exact in acelasi loc ca acum 15 ani numai ca in alta umbra, in
umbra celui care este parintele spiritual al elevului, al tanarului la inceput de
viata. Pentru acest lucru, mereu le multumeam
in gand celor care mi-au oferit aceasta sansa si au avut incredere in mine,
domnului director al scolii si domnului inspector . Insa nu in ultmimul rand ,
ma gandeam la cei mici, prichindeii mei, la elevii mei, care au avut rabdare cu
mine, eu fiind in primii ani de predat in aceasta meserie, iar ei aratandu-mi o
cale mai usoara de a ma integra si de a intelege indatoriile mele la catedra. Eram PROFESOR de limba germana.
Maturitatea
si experienta capatata de a lungul a catorva ani in jurul celor mici, m-au
regasit de partea cealalta a baricadei, departe de scoala care mi-a aratat o
cale si m-a ajutat la inceput de drum, departe de orasul meu natal, si tot in
banca intai. Cu mult dor de a privi si a simti atmosfera dintr-o clasa de
scoala, stau in banca acum ca mamica, la sedintele cu parintii, primind sfaturi
si sugestii pentru cresterea si educarea celor doi prichindei ai mei. Cu o
altfel de emotie, ascult vocea dascalului baietelului meu si incerc sa vad daca
este bine ce face si cum face flacaul meu activitatea educativa in cadrul
orelor de curs. Uneori ma napadesc amintirile, nostalgia anilor in care eram eu
la catedra sau chiar a anilor in care eram eu eleva. Acum privesc inainte, am
devenit OM. Am o experienta de viata
pe langa piticii mei, o experienta care imi ofera incredere si multe solutii in
rezolvarea unor probleme casnice, o experienta dobandita in Scoala mea de
suflet, Sc nr 21 din Ploiesti sau chiar cand eram studenta.
Locuiesc departe acum, in orasul Arad, un oras
frumos si elegant, insa un loc avand
alte datini, obiceiuri, alti oameni. Gandul imi zboara tot la orasul meu, la
prietenii si cunostintele mele din Ploiesti, mai ales acum cand am inteles ca,
pe unde am fost, am lasat ceva frumos in urma si pentru care nu m-au uitat
colegii si profesorii mei din Scoala unde am petrecut multi ani, Scoala Sf Vineri, Ploiesti. Multumesc mult si cu
respect pentru simplul fapt ca m-ati
salutat si m-ati invitat la activitatea dvs. ! Va doresc sa ramaneti la fel de
veseli si rabdatori, sensibili si buni ca pana acum!
Aceeasi Andreea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu