De multe ori imi vin diferite idei despre momente sau trairi
din viata mea sau chiar din prezent. Insa aveam de ceva vreme aceasta imagine
in minte, imi doream de un timp sa fiu eu si el- “obiectivul”, obiectivul unui
aparat foto care sa ma urmareasca doar pe mine, sa incerce sa ma prinda in
toate ipostazele, sa vada si lacrima si zambetul pe care il afisez cand sunt trista
sau vesela. Si nu numai el m-a determinat sa scriu, ci si fotograful, omul din
spatele obiectivului, persoana care are aparatul, care il manuieste, care zareste
zambetul acela sau apasarea din ochii mei. Mi se pare ca lumea fotografiilor,
mai ales alb-negre dar si color, este o lume a viselor, a imaginatiei care e
scapata pur si simplu pana la extreme. Si m-am hotarat sa fac aceasta sedinta
foto, in care sa fiu doar eu, obiectivul si el, fotograful, doar noi trei,
camera goala cu draperii groase si o multime de flori. Da, flori, petale,
miresme, culori, mii de idei… Nu este greu sa faci o astfel de sedinta, nu ai
nevoie decat de un carnetel al amintirilor si emotiilor din trecut pentru a le
scoate in evidenta in fotografii din prezent.
Noi trei, deloc impunatori, am pasit printre florile
proaspete care adusesera in interior toata puterea naturii intr-un glob al
dorintelor. Nu a trebuit sa ma
pozitionez intr-un anume fel, sa zambesc la un anumit moment, doar sa fiu eu,
naturala, eu si florile... Obiectivul m-a urmarit tot timpul, fotograful
l-a indreptat spre ceea ce simtea el ca este o imagine a femeii indragostite de
culoare, de viata si parfum. Eu ma simteam in centrul atentiei, parca pluteam
pe covorul de petale, atingeam cu varful degetelor peretii incaperii si sarutam
cu buzele rosii razele soarelui care intrau prin crapaturile draperiilor. Nu a
trebuit sa fac nimic, doar sa explorez foarte bine o camera goala, pustie,
rece, dar totusi multicolora, care emana un iz al iubirii. Fotografiile au
iesit de la sine, clipa parca nu le-a luat deloc din stralucire, zambetul meu
se afisa parca mai plin de traire in acele mici marturii fotografice. Mana
artistului, fotografului, stransese dovezile implinirii unui vis feeric, sedinta foto,
pe care mi-o dorisem de cand eram mica, momentul eternitatii… noi trei in
camera pustie.
Il priveam la final, ochii lui, care pana acum curpinsera
doar obiectivul si umbra lui, imi aruncau o privire calda, multumitoare, ca la
sfarsitul unei zile de munca si parca spuneau mult mai mult. Incerc sa ghicesc,
sa-i zambesc… El insa coboara capul, se apleaca si apuca tandru o floare din
covorul plin de viata de pe jos. Mi-o
intinde:
“Multumesc!”
sopteste si ma saruta usor, delicat pe obrazul stang.
Aceasta imagine incheie tabloul sedintei foto din camera
goala, pustie pentru moment cel putin… In viitor nu se stie unde vom fi noi, cei trei... o simbioza aproape perfecta.
2 comentarii:
Margaretele, o alta idee...
o fotografie a cuvintelor, nu? inspirant !
Trimiteți un comentariu