Cand eram
mica, eram mereu intrebata ce meserie imi voi alege cand voi creste. O
intrebare mereu plictisitoare insa la care trebuia sa raspund ca sa primesc o
bomboana sau o jucarie. Un gest neplacut facut de adulti copiilor pentru a-i
impresiona. Atunci le raspundeam ca imi doream sa devin fotograf, mai ales fotograf de nunta. Simteam ca aceasta este meseria mea de vis, asa cum puteam eu simti
cu ochi de copil pe atunci. Prinsesem drag de cand am fost impreuna cu unchiul
Cornel la nunta unei vecine. Incercam sa prind cu privirea fiecare moment
emotionant al nuntii, unchiul Cornel era fotograful. Asta m-a ajutat mult sa
captez iute momentele asa cum sunt ele, naturale si pline de feerie.
Era o nunta in
Muntenia, chiar in Bucuresti, cam acum 25 de ani, unde se pastreaza inca obiceiurile.
Nunta era o adevarata sarbatoare, care dura ca nunțile imparațești, trei zile și trei nopți. De fapt erau mai multe zile, pentru ca
totul începea joia cand zestrea miresei era dusa de la casa ei la casa mirelui.
Se facea un alai de masini, impodobite cu fel și fel de ornamente,
paturi inflorate, lucrate la razboiul de tesut, stergare si o papusa imbracata in rochie de
mireasa. In prima masina “trona” lada de zestre. Bineințeles, toată lumea era
imbracata in costume frumos cusute si foarte aranjate. Flacaii aveau la ei cate
o sticla cu tuica sau
vin. Fotograful era prezent peste tot si prindea toate detaliile. Deci eu cu
unchiul meu eram tare incantati. Vinerea
era inca liniste, toata lumea se
pregatea pentru ce avea sa urmeze. Sambata
dimineata, flacaii mergeau cu masinile la padurea din
apropiere, unde taiau crengi de brad. Tot drumul inapoi spre oras flacaii chiuiau, fluierau si
cantau, ca dupa un meci castigat de echipa preferata. Dupa ce masinile erau umplute cu crengi, se mergea la nasi, la ginere si la mireasa, unde intrarea era impodobita. Asta
daca aveai norocul sa locuiesti la casa in capitala. Unchiul era mereu atent la
fiecare amanunt si la tot ce se intampla, chiar daca mireasa nu era prezenta.
Sambata
seara era seara tineretului. Se facea ceea ce se cheama fedeleșul,
sau balul, seara celibatarilor, sau petrecerea burlacilor, ultima inainte ca
mirele sa devina sot la casa lui. De obicei aceasta se petrecea in oras, la un
local. Sala era inchiriata si aranjata
pentru dans, cu diverse baloane si confetti. Horele erau incepute de baieti, care, pe parcurs, isi trageau langă ei fetele nemaritate. Obiceiul era ca
fetele sa se marite pana la varsta de 21-22 de ani. Daca depaseau
aceasta varsta, deja erau fete mari si cu greu isi mai gaseau vreun
consort. Din cand in cand mai vedeai cate o mama care isi
indemna (de fapt impingea) fata sa intre in hora langa un anume baiat. O hora
dura, fara intrerupere, cam 30-40 de minute, asa
ca erau cam 6-7 hore sau dansuri mai lungi in total toată noaptea.
Duminica
dimneaţa, mirele venea la mireasa acasa sa o ia. Numai ca nu era ușor.
In primul rand, la intrare, rudele miresei nu lasau rudele mirelui sa intre in
curte decat daca se trecea printr-un sir de oratii
si
negocieri. Apoi, flacaii care insoteau mirele trebuiau sa gaseasca
mireasa, care fusese ascunsa. Trebuia gasit si bradul. Daca flacaii nu se
descurcau, mirele trebuia sa plateasca sa ii fie adusa mireasa si abia atunci
avea dreptul sa intre in curte. Aici era obiectivul aparatului
foto suprasolicitat, pentru ca erau momente vesele si pline de umor.
Odata
mireasa gasita, se mergea la Primarie, unde se oficia cununia civila, in jurul
pranzului. La amiaza se mergea la biserica pentru cununia religioasa, care dura
uneori si 2 ore. Eram foarte incantata ca eram martora la asa moment fericit si
mai ales ca faceam poze in asa clipe frumoase. Dupa
cununii se facea hora miresei, de obicei in mijlocul drumului, in faţa
locuintei mirelui. Atunci mireasa dadea cadouri rudelor ei si ale mirelui.
Toată lumea se invartea in cerc, lautarii cantau pentru fiecare in parte, iar
mireasa punea pe umerii rudelor cadoul lucrat de ea: o velintă, un prosop, o
ie, orice se gandise ea ca i-ar prinde bine rudei. Desi aparatul unchiului nu
era profesionist, totusi prindea orice sclipire, orice zambet sau lacrima de
emotie. Eu eram surprinsa placut de tot ceea ce vedeam la varsta aceea.Dupa
amiaza, masa se organiza de obicei la un mic local din
oras. Foarte puțin erau cei care nu veneau. Totul dura pana dimineata la 4-5.
Lunea era ziua pentru ciorba de potroace. Intre rude si cei
aporpiati, se manca o ciorba acra si eventual cateva prajituri, se glumea si se
povestea din seara precedenta. Acum unchiul Cornel ducea filmul la developat si
incerca sa scoata cateva poze, care sa aminteasca momentele superbe ale nuntii.
Era frumos, desi mult mai obositor ca acum, tinand cont de durata
evenimentului. Erau incantatoare obiceiurile de atunci. Era un eveniment la care
participau toti, oamenii, vecinii se
ajutau intre ei cu bucurie.
Acum, lucrurile s-au schimbat. Nuntile se fac la restaurante
si fara prea multa bataie de cap. Sunt si alte conditii materiale, iar
traditiile se sting incet-incet. Putini oameni mai vezi imbracati in costume speciale
pentru nunta si nici meseriasi nu prea mai sunt, care sa le lucreze. In ziua de
azi, cel mai bine este sa ai foto video nunta Bucuresti, pentru ca asa poti
avea un film cu nunta ta, poti revedea aceasta amintire impreuna cu cei
apropiati.
Azi am devenit medic si apelez la fotografie doar ca amator,
insa stiu ca fotografia este cea mai vie amprenta a trecutului, care poate sa te
faca sa retraiesti totul intr-um mod foarte placut.
Daca sunteti curiosi sa vedeti cum se desfasoara o nunta
moderna, cel mai bine ar fi sa mergeti la fotograf nunta Bucuresti. Incearcati si impartasiti-mi
ziua nuntii perfecte in prezent! Eu
personal as mai vrea sa retraiesc un asa eveniment superb, dar cu traditiile de
mult uitate.
Un comentariu:
Aveti alte idei?
Trimiteți un comentariu