Ramas bun, d Ghita!

     Am tot sperat ca nu va veni momentul asta, mereu dureros pentru fiecare, insa D zeu a avut alte planuri. Am incercat de zeci de ori sa mi iau ramas bun de la un om asa bun si cinstit ca dvs, dar nu mi a iesit niciodata , pentru ca lumea asta nu e pentru asa oameni mari, sufletisti si plini de veselie ca dvs. si d aia am sperat ca veti ramane cu noi mai mult, ca nu e loc pt dvs dincolo. Acum, azi, dupa ce am vb si v am mai incurajat nitel, ati hotarat sa ne parasiti si sa vorbiti in continuare cu D zeu., sa ne vegheati de sus si poate in vise, sa ne mai amuzam toti impreuna.

    Am inca bilete de la dvs cu diverse sfaturi si glume, iar amintirile momentelor petrecute in dupa amiezele noastre energice imi vor ramane in memorie toata viata. Plimbarile cu masina pentru cumparaturile  vecinei ma vor face mereu sa zambcsc si stiu ca ma veti vedea de oriunde oricand. Va vom iubi vesnic si va multumesc pentru ca m ati lasat sa va cunosc si sa fac parte din viata dvs. Ati fost ca un tata pentru mine si sunt fericita ca am petrecut atati ani impreuna, eu , copiii, dvs si tanti Rodica.

     Drum lin catre stele , sa aveti linistea dorita, sa nu mai simtiti durere si tristete! Va iubesc!  N o sa ma obisnuiesc niciodata cu lipsa dvs!

Andreea (Leana dvs.)

Critici

 Eu sunt mereu criticata ca nu acord importanta celor care ma ajuta si ca nu i sun. M ai ajutat, nu trebuie sa mi ceri ceva in schimb. Eu consider ca ajutorul ar trebui sa fie dezinteresat, ar trebui sa fie din placere si nu sa mi scoti mereu ochii pentru ajutorul respectiv. Un apel daca il fac, nu il fac pentru ca mi ai dat ceva, il fac peentru ca vreau sa rad, sa povestesc, sa ma sfatuiesc cu cineva, sa aflu ceva chiar daca e trist sau vesel nu mi e frica de nicio stire. Un apel il fac chiar daca am treaba, in timp ce am treaba, inainte sau dupa ce am treaba, nu ma opreste nimic sa vorbesc, nici durerea, nici plansul, nici ghinionul si nici cel mai mare noroc. O discutie o incep si daca am serial, si daca am o emisiune preferata, si daca suna cineva la usa sau ma striga altcineva in curte. Nu ma intrerup deloc. Telefonul nu l inchid nici pe bicicleta, nici la coada la magazin, nici in parc, iar daca vreau sa admir pe cineva, sa l laud, e ok. Daca vreau sa critic, sa glumesc mai dur cu privire la adresa interlocutorului, nu exista suparare din partea acestuia. Daca mi se da un sfat, il accept de la orice. Nu am orgoliu asa mare ca sa nu accept idei de la cei cu care vorbesc indiferent ce studii au...... Imi place orice om  vesel, simplu si plin de imaginatie si umor, pentru ca de tristete am avut eu parte din plin. Prietenia mea este a tuturor, dar nu toti sunt prietenii mei. Cei care pot face un om fericit sunt cei care iubesc viata si oamenii!

   In situatia data, nu e mai bine o atitudine diplomata : dau sms si impac pe toata lumea, ma fac si auzita, nu uit pe nimeni si nici nu ma cert cu nimeni. Dar culmea, nici asa nu e bine uneori. Mai bine cearta si contradictii, nu?!

A voastra, Andreea

Defectul omului

   Cel mai greu in interactiunea cu oamenii mi am dat seama ca este faptul ca trebuie sa le vad defectele ca sa i inteleg, apoi sa le accept defectele ca sa nu ne contrazicem. Pacat ca putini oameni gandesc asa , motivul este ca vanitatea nu le da pace si nu si doresc prieteni. Este defectul primordial al zilei de azi intre oameni. De la orgoliu pleaca tot. A aparut demonul orgoliului, a semanat umbre in dreapta si in stanga si a plecat. Oare de ce va povestesc eu acest lucruri aici ?? Pentru ca eu sunt unu din cobaii pe care se eperimentaza cine are nervii cei mai tari, eu fiind calma si au gasit toti vinovatul. Tot ce se strica in lumea asta este din vina mea, toti cei care au patit ceva rau in viata asta, au patit o pntru ca eu traiesc undevaa in lume.... si tot asa. Concluzia este ca daca nu as fi eu, lumea ar fi perfecta, fara lucruri rele, insa ghinion: m am nascut eu. Daca nu ai psihicul bun, cedezi si crapi si, ce sa vezi, n ar mai fi un vinovat in lumea asta. Dar eu raman pe metereze ca sa existe rautati, necazuri si crime in lume. Pai nu e asa?! Imi cer scuze ca respir si eu printre voi.....

Andreea

Bravoo ROMANIAAA !

     Aceasta este una din serile acelea cand iti doresti sa fi roman si sa te bucuri ca esti nascut in Romania! In 2024 ne -am calificat in optimile campionatului europeean de fotbal si chiar vreau sa tin minte lucrul acesta toata viata- este un sentiment foarte confortabil si placut. Ma bucur enorm pentru fotbalistii nostri ca au putut sa ne duca numele un pic mai departe, ca au putut sa ne ofere o seara minunata si o sansa la a fi printre cei mai buni. Meritam si noi sa fim uniti si veseli prin acesti baieti. Bravooo tricolori!!! Va iubim! Bafta in meciul urmator!

Andreea

Copilarie

 

Atât de frumos a definit copilul Jose Saramago (scriitor portughez)!

"Un copil este o ființă pe care ne-a împrumutat-o Dumnezeu, ca să facem un curs intensiv despre cum să iubim pe cineva mai mult decât pe noi înșine, despre cum să ne schimbăm cele mai mari defecte pentru a le da cele mai bune exemple și despre cum să învățăm să avem curaj.

Da, asta e!

Să fii tată sau mamă este cel mai mare act de curaj pe care îl poate face cineva, pentru că presupune să te expui la toate tipurile de durere, dar mai ales incertitudinii că faci lucrurile corect și temerii de a nu pierde ceva atât de iubit.

A pierde? Cum? Nu e al nostru? A fost doar un împrumut.

Cel mai prețios și mai minunat împrumut, pentru că sunt ai noștri atâta timp cât nu pot avea grijă de ei înșiși, după aceea aparțin vieții, destinului și familiilor lor.

Dumnezeu să binecuvânteze, pentru totdeauna, copiii noștri, pentru că pe noi, deja, ne-a binecuvântat cu ei!” (text preluat)

La mulți ani, tuturor copiilor!

Dialog cu tata

                       

     7  ani.... Exista o vorba : „ cei 7 ani de acasa ”. Exact asa este si in povestea mea, tata, „cei 7 ani de acasa” fara tine, goi, fara nicio sclipire, tacuti si foarte dificili, greoi , „cei 7 ani de acasa”  in care am pus intrebari, am asteptat raspunsuri, am sperat ca linistea asta se va termina si ca vei suna si vom rade din nou in discutiile noastre lungi si amuzante,  „cei 7 ani de acasa” in care am sperat ca e doar un cosmar din care ma voi trezi si te voi regasi iara in usa casei, asteptandu-ma si luandu -ma in brate din nou plin de iubire. M-am inselat. Viata are alte reguli...... Roata vietii se invarte non stop. Stiam ca moartea unui om  drag doare, mi se spusese ca timpul imi va alina rana pierderii parintelui, dar iar m -am inselat. Viata are  legile ei, desi vrem sa ne amagim ca viitorul va fi bun, linistit, niciodata nu va mai fi la fel fara cei dragi.

     Am incercat apoi sa-mi  gasesc un alt punct de sprijin, ca sa-mi pot continua drumul, sa capat putere si incredere in viitorul acesta nou, fara tine, desi firul vietii tale a fost curmat brusc, fara sa te bucuri inca de multe minunatii din viata noastra.     7 ani au trecut rapid, alergand prin iuresul vietii voit sau nevoit. Cel mai mare dusman al omului este timpul pentru ca este ireversibil si nepretuit. Au  fost 7 ani „altfel” din toate punctele de vedere.   7 ani in care am trecut de o pandemie pe care tu nu ai fi putut s-o intelegi niciodata, tata, pentru ca a fost plina de durere, necunoscut si lacrimi. Nu ai fi putut face fata tristetii  care a caracterizat aceasta perioada  si pierderii celor dragi.   7 ani in care a inceput un razboi inutil, pe care eu nu -l inteleg, pentru ca este lipsit de iubire si plin de rautate si minciuni si din nou cu pierderi umane.

     7 ani in care nepoteii tai au crescut, s- au maturizat si au pasiuni noi, diferite si foarte utile. Baiatul este la gimnaziu deja si are ca hobby dupa sah , matematica. stiintele exacte si, cred  eu, ca si fizica in viitor, mostenire de familie.  Fetita insa, inca in clasele mici, este interesata de desen, e un mic pictor. Mosteneste cealalta latura a familiei noastre: partea umana, artistica, mai boema, mai visatoare, mai sensibila, mai putin vizibila, dar care ajuta din umbra lumea asta agitata, energica a tehnicii si calculatoarelor,  prezentul. Ei doi se completeaza bine, au doua firi total opuse si ii voi lasa sa- si aleaga drumul in viata asa cum vor ei, fara ca eu sa fortez ceva. Mama este bine pe drumul autocunoasterii si cunoasterii de locuri noi,unice superbe, asa cum o stii, cum i-a placut ei mereu, singura ia decizii si rezolva probleme.

      Iar eu, tata, eu sunt neschimbata, pe fuga mereu, asa cum ma cunosti dintotdeauna, de mica. Am fost trista, te-am cautat foarte mult, in fiecare zi, atunci cand ai plecat, neintelegand de ce mi te-a luat D -zeu asa brusc si dand vina pe toti din jur, inclusiv pe viata ca a fost nedreapta cu mine, luandu-mi singurul om bun, sensibil, blajin si vesel de langa mine. Aveam atata dragoste sa- ti mai daruiesc, atataea planuri, atatea povesti si glume sa ne mai spunem, tata, dar nu te -am mai gasit.

   Apoi, un preot drag tie, un fost elev, m-a trezit usor la realitate, la o realitate dura, pe care eu refuzam pregnant s- o accept, desi era asa de evidenta, poate din cauza unui egoism minor prezent mereu la noi, oamenii de pe pamant. Mi-a zis ca noi, cei dragi, ne dorim ca tu sa fi ramas aici, doar pentru noi, sa ne fie noua bine ca te avem, dar tie, tata, din cauza problemelor de sanatate neasteptate, nu ti –ar fi fost bine aici asa bolnav, nu ti-ai fi dorit sa stai cu noi acum pentru ca te-ai fi chinuit. Si daca te iubim, trebuie sa te lasam sa pleci SUS, acolo unde nu este durere si tristete, acolo ti-este sigur bine si mult mai usor, mai bine decat cu noi acum aici bolnav.

   Tot ce mi s- a explicat, mi –a sters incet incet lacrimile de pe obraz in timp si zambetul mi-a inlocuit din nou tristetea de pe chip, asa cum ti –ai fi dorit si tu, sa fiu, vesela si optimista. Am inceput sa invat sa traiesc  fara tine, sa-mi gasesc alte puncte de sprijin  pentru viitor, avand in suflet mereu amintiri cu tine, invataminte si sfaturi pretioase, discutii si povesti cu prieteni dragi tie, in care esti prezent intotdeauna. Toate astea m-au ajutat foarte mult pe langa fotografii si alte  inregistrari. Iar imaginatia mea mi- a fost de ajutor uneori.

    Datorita tie sunt un om asa bun acum, sufletist, increzator, vesel, optimist si iubitor.  Au fost 7 ani in care am incercat sa ma cunosc altfel, fara tine, tata. Nu am gasit deloc inlocuitor la tot timpul pe care il petreceam impreuna, insa am depasit anumite bariere ale durerii prin amintiri de suflet. 7 ani foarte grei, pustii, in care rataceam aiurea  uneori, incercand sa te reaud sau sa te revad, dar fara succes. Insa te simteam neincetat langa mine, te iubeam si in absenta pe zi ce trecea mai mult. Si cel mai important, nu mai invinuiam pe nimeni pentru ca tu ai plecat dintre noi. Doar cand pierzi un om drag, iti dai seama de valoarea lui..... Si vor mai veni inca multi ani, tata, fara tine, pana ne vom reintalni in acel loc linistit si minunat, acolo SUS. Povestea noastra va continua.....

     Te iubesc si te voi iubi mereu, tata! Ma bucur ca am avut atat timp sa-ti zic asta aici cat ai fost cu noi si mai ales sa ti-o arat mereu prin surprizele si micile mele intamplari impreuna. Sper ca ti-ai gasit linistea si ca, unde esti acum, este o lume mai buna, asa cum era si inima ta mereu, fara tristete si rautate. Simt ca ne veghezi de SUS, asa cum se zice, si ca –mi dai putere in hotararile mele! Ramai cu bine, om minunat, tata si sot perfect, prieten devotat si suflet vioi si bland!

    Nu uita, frumusetea acestei vieti aici este sporita pentru mine de faptul ca tu esti mereu in gandurile mele, draga tata,  mult timp de acum incolo, inca 7 ani si inca 7 ani si inca 7 ani.......! Pentru eternitate! 

 

 

Fiica 

Cît durează iubirea veşnică?

 

   " Dragostea a fost (cu)prinsă în cifre de tot felul de specialişti în sentimente şi emoţii. Se zice că nu poţi iubi cu adevărat decît de trei ori în viaţă; că o relaţie are primul moment de criză după primele patru luni; că dragostea durează doar trei ani; că suferinţa din dragoste dispare abia după trecerea a jumătate din timpul petrecut cu cel/cea iubit/ă... Dar ce perioadă de valabilitate are, de fapt, dragostea?

„Tragedia iubirii este că nu reuşeşte să depăşească dimensiunile temporale. Cînd eşti cu actuala iubită, gîndul propriei indiferenţe faţă de fostele iubite este de o cruzime deosebită. E ceva îngrozitor în ideea că persoana pentru care azi ai sacrifica orice s-ar putea, peste cîteva luni, să te facă să traversezi strada (sau librăria) ca s-o eviţi”, scrie Alain de Botton în Eseuri de îndrăgostit, într-un capitol care se cheamă „Intermitenţele inimii”.

Pentru că despre asta e vorba, despre faptul că „unul dintre cele mai mari dezavantaje ale iubirii este că, cel puţin pentru o vreme, e în pericol de a ne face fericiţi” şi atunci încercăm să ne asigurăm/protejăm continuarea şi continuitatea iubirii prin limbaj. A cărui stabilitate nu face decît să să ne flateze indeciziile, intermitenţele, capriciile. Se întreabă tot Alain de Botton cît din mobilitatea şi inconstanţa emoţiilor şi sentimentelor noastre pot cuvintele să transmită. Cît din potenţialitatea plictiselii, a iritării, a indiferenţei, a curiozităţii şi a predispoziţiei la tentaţii, pot cuprinde vorbele de iubire? E ca-n structura möebius-iană a relaţiilor desenată de David Byrne: apropiere – cunoaştere – plăcere – iubire – devorare – digerare – consumare – distrugere – compătimire – respingere – detestare – ignorare – uitare – descoperire – apropiere...

Pot cuvintele să reflecte corect ambivalenţa la care sînt sortite emoţiile? Nu pot şi pentru că, uneori, intuim asta, căutăm diverse strategii de a forţa inima să iubească la nesfîrşit. Cea mai legală, dar nu neapărat şi legitimă, fiind căsătoria.

Aşadar, „Te iubesc!”. Dar ce garanţii de durabilitate oferă această declaraţie? Spunem sau auzim „Te iubesc!” şi imaginaţia noastră adaugă „şi mîine, şi mereu”. Mintea noastră schimbă timpul verbal la viitor: „Te voi iubi!”, „mereu”, fireşte. Dar „Te voi iubi!” nu poate fi urmat decît de „atîta timp cît te voi iubi!”. Căci orice declaraţie de iubire este o promisiune falsă în afara momentului în care este rostită.

Nu ştim sau nu vrem să acceptăm asta pentru că nu avem nevoie de adnotări cînd iubim, le presupunem, mai mult, credem că se subînţeleg. Dar poate că nu cerem explicaţii şi garanţii şi pentru că, în subconştient, ştim că nu sîntem în stare să le dăm, că sentimentele în ecuaţia timpului sînt peste puterile noastre. Imaginaţia noastră impulsionată (deci afectată) de dorinţă adaugă singură falsele garanţii: „Te iubesc!”, deci „pentru totdeauna!”. Iar asta vine din vanitate. O spune foarte bine Julian Barnes şi în cartea de eseuri, Levels of Life, observînd că tocmai eşecul foştilor iubiţi, lipsa lor de rezistenţă în iubire, promit succesul noului iubit, cel care, fiind alesul momentului, se auto-investeşte cu puterile şi calităţile necesare iubirii veşnice. Fiecare iubit, prins în vraja pericolului de a fi fericit, îşi conferă prezumţia de ideal, deci de eternitate. Doar că sîntem simultan unici şi dispensabili!

„E poate adevărat că nu existăm cu adevărat pînă cînd nu ne vede cineva existînd, nu vorbim cu adevărat pînă cînd nu înţelege cineva ceea ce spunem, în esenţă, nu sîntem pe de-a-ntregul vii pînă cînd nu sîntem iubiţi”, mai spune Alain de Botton. Această constantă confirmare a sinelui în dragoste ne lasă să credem că nu putem fi înlocuiţi, că sîntem capătul unei lungi liste de parteneri care, înaintea noastră, au eşuat doar pentru a se ajunge la noi, care sîntem mai buni, cei mai buni. Însă această vanitate funcţionează în ambele sensuri. Uneori noi sîntem cei care credem (ceea ce nu exclude că poate fi şi adevărat) că merităm pe cineva mai bun. Acest orgoliu însă poate veni din superficialitate, din limitare, din faptul că frumuseţea nu se află în ochii miopi ai privitorului. Poate că cineva ne vede existînd, dar noi, la rîndul nostru, îl vedem pe celălalt? Sîntem noi capabili să confirmăm sinele altcuiva şi să devenim responsabili de sentimentele lui? Putem suporta presiunea de a aparţine sau de a fi aparţinătorul celuilalt? Căci e ca-n Micul prinț: „Devii responsabil faţă de ceea ce ai îmblînzit.”

Sîntem inconstanţi, ne schimbăm împreună cu celulele din corpul nostru, cînd ne trezim sîntem mai mult sau mai puţin din cei care am fost cînd ne-am culcat, sîntem dependenţi de psihic, de sex, de inteligenţă, de tandreţe, de vreme. Uneori însă nu (mai) iubim dintr-un mix de lăcomie şi curiozitate. Nu iubim mult şi veşnic pentru că vrem să iubim puţin şi în mod repetat. Fie pentru că ne fascinează savoarea începuturilor, fie pentru că găsim în diversitate un antidot la vid. În plus, e mai uşor să ne îndrăgostim decît să ajungem să şi iubim, iar iubirea pentru cineva nu exclude dorinţa pentru altcineva.

Un mare poet brazilian, Vinicius de Moraes, a scris cîndva acest vers: „Dragostea este veşnică atîta timp cît durează!”. Poate că poetul a vrut să spună că nu există iubirea veşnică, doar iluzia ei, sau poate că a vrut să spună că intensitatea iubirii e, uneori, atît de mare, încît, pentru o vreme, surclasează timpul. Iar cu treaba asta trebuie să ne descurcăm singuri cum putem. "

 

(articol preluat din revista elle)