Coronavirusul , episodul 2

    Citesc zilele astea pe internet zeci de pareri si intamplari nefericite sau mai putin nefericite, adevarate  lectii  de viata, unele ale unor necunoscuti, alte opinii ale unor oameni celebri. Daca stii sa cerni informatia si sa iei din fiecare ce este mai bun, as putea zice ca vei reusi intelege putin ce ni se intampla in perioada aceasta, intregii planete.
    Mi s a parut interesanta si foarte reala concluzia unui jurnalist roman plecat de la noi din tara mai de mult in Tenerife. Ne regasim fiecare in cate ceva asternut pe hartie de acest om, Emanuel Ciocu, un adevar care ne loveste in fata foarte dur mai ales acum, cand toti ne am schimbat ca fire, ca stil de viata.
    
     "Mă întreabă lumea, văd că stai şi faci glume pe Facebook, nu eşti stresat cu restaurantul?! Ba da. Dar mai degrabă resemnat. Că sunt convins că situaţia asta va mai dura minim două luni de acum şi aproape sigur că n-o să-l pot redeschide. Şi nici n-o să pot să-l vând cuiva. În ţara cu cele mai multe baruri şi restaurante din lume raportat la numărul de locuitori. Sunt îngrijorat pentru că era singura sursă de venit a familiei. Dar sunt pe val. Valul care-i mătură pe toţi. Însă până la urmă „restaurantul” suntem noi, oamenii. Fără noi e doar o licenţă, nişte mobilier de la IKEA şi frigidere vechi. Am supravieţuit şi înainte de el şi o s-o fac şi după. Şi nu vă gândiţi la rezerve financiare pe care mă bazez. Dimpotrivă, datorii la bancă.
Dar cine sunt eu să mă plâng că pierd nişte obiecte când alţii îşi pierd persoanele dragi acum?! Criza asta ne scutură ca pe nişte copii răsfăţaţi ce am fost cu toţii şi ne arată priorităţile.
Începând cu restaurantele. Ne vindecă de snobismul ultimelor decenii. De haute couture-ul culinar. Şi ne reaminteşte că alimentaţia nu e ambalajul artistic în cantităţi microscopice ci nutrienţi şi micronutrienţi. Că mâncăm pentru a trăi, nu pentru a ne da în spectacol. Ne reaminteşte că mor copii de foame în timp ce noi dăm sute de euro pe un meniu de degustare.
Am fost un norocos. Oricine a lucrat într-un restaurant îţi poate confirma că e imposibil să ai TOATE după-amiezile şi wekend-urile libere. Eu am reuşit. Să lucrez doar cât era Leo, fiul meu, la şcoală, să-mi formez şi obişnuiesc clienţi că deschid doar de luni până vineri, de la 13 la 16. În rest să fiu liber. Dar chiar şi aşa, realizez acum, nu aveam timp să-l văd şi să vorbesc cu el cum o fac zilele astea. Pentru că am timp doar pentru noi.
Oamenilor săraci le e frică de foame şi boli. Dar majoritatea planetei e formată din săraci. Îngroziţi acum. Dar chiar dacă oamenii caută isteric mâncare şi protecţie sanitară şi le cumpără compulsiv lumea trăieşte o revelaţie, că majoritatea lucrurilor pe care le cumpăra până acum o lună sunt dispensabile, inutile. Parfumuri de marcă, genţi de mii de euro, ceasuri scumpe, haine de firmă. Ce reprezintă toate astea acum când stai închis în casă? În lipsa relaţiilor şi mai ales a aparenţelor sociale revenim la esenţial. Azi un Maserati valorează cât un Logan.
E o lecţie despre merit. Realizăm acum că avem nevoie de medici şi cercetători, mai mulţi şi mai bine plătiţi, decât de fotbaliştii şi vedetele tv – care în afara ecranului nici nu ştim cu ce se ocupă. Fotbalişti plătiţi cu sume astronomice, care fac reclame la exact la lucrurile de care nu mai avem nevoie în momentele astea. Acum ne dăm seama, peste tot în lume, nu doar la noi, că am investit mai mult în stadioane decât în spitale şi laboratoare de cercetare. Azi, adevăraţii influenceri ai lumii, a ce va mai rămâne din ea, sunt la muncă.
Şi după fotbal se prăbuşesc pariurile care s-au dezvoltat pe spatele lor. Şi toate jocurile de noroc, de la mini-cazionurile care au inundat cartierele la loteriile naţionale. E o vindecare forţată de această boală. Norocul azi înseamnă altceva. Să treci cu bine prin asta, nu să câştigi bani pierduţi de alţii.
Virusul ăsta mic, care circulă nevăzut, ca un duh, ne spiritualizează într-un sens bun. Autentic. Ne vindecă de habotnicie. Ne desprinde de icoane, pe care nu mai avem voie să le pupăm, de hainele cu fir de aur ale preoţilor, de linguriţele lor, de moaşte şi brâuri şi de tot ce am materializat în materie de religie. Ne reaminteşte că adevărata credinţa e în spirit nu în corp şi cu atât mai puţin în obiecte. Ne relevă, mai mult ca niciodată că opulenţa oamenilor bisericilor contrastează cu acel Isus lipsit de bunuri materiale. Aşa ca noi acum.
Azi, mai mult decât oricând în cei 43 de ani ai mei, cred că învăţăm adevărata valoare a lucrurilor din viaţă.
Emanuel Ciocu "

 Va las sa reflectati in tihna! Va doresc sanatate maxima si liniste sufleteasca!
 A voastra, Andreea.

Coronavirusul, episodul 1

   Mda... n as fi vrut sa va scriu despre acest subiect, insa toate transformarile din ziua de azi din jurul meu, ma fac sa realizez ca, indirectm sunt si eu aruncata in acest tumult inutil, intr o isterie nejustficata, intr o frica a fiecaruia pentru diverse lucruri, niciodata o teama reala si gandita. Ma intreb retoric, daca toti am fi fost asa tematori si egoisti cum am dat dovada in ziua de azi, cine ar mai fi luptat pe front sau cine ne ar mai fi salvat din diverse calamitati?!
    Toate au pornit de la acest virus, un microb care se presupune ca omoara oameni, ii pune la pat si le slabesc puterile.Nu stim nici acum sursa lui reala, insa cunoastem sigur ca face ravagii, el sau alti microbi, cert este ca populatia e daramata. Acum fiecare cum intelege sau daca intelege acest lucru.
    Ma tot gandesc la cei care muncesc si lucreaza pentru noi toti zilele astea microbiene, acela nu are teama ca va duce virusul la familie acasa, nu ii e teama ca va lua chiar si el aceasta boala ?! De unde atat curaj sa mearga sa infrunte orice numai pentru a ajuta sau pentru a fi alaturi de cei bolnavi?! D zeu ne incearca , sunt sigura, acum se vad adevaratele valori ale omului si poti cerne pe cine te poti baza sau  nu. Poti intelege importanta sacrificiului adevaratului prieten, acum in momentele astea vei vedea realitatea, pe care nu o observasei pana acum, fiind prins in frumusetea si bucuriile vietii. Viata e totusi frumoasa daca o traiesti cu un scop si stii ca ai pentru ce te trezi si pentru cine lupta.
     Poate ziceti ca acestea sunt doar marunte cuvinte, insa doar gandul  pozitiv ca vrei sa faci ceva pentru cel de langa tine, sa ajuti, este un fapt care va ramane in sufletul tau. E ca si cum nu ai trait degeaba, esti mandru ca ai facut ceva bun. Nu pot salva vieti, insa pot ajuta la salvarea lor.... Da, poate cu un mare risc, dar romanul e luptator, nu? Ai un loc aparte acolo Sus daca aici Jos, ai inteles ce e sacrificiul! Viata e doar una si trebui traita fara frica, rusine, orgolii si egoism.
       Am realizat ca teama poate scoate din tine  acum rautate, vanitate, minciuna, secrete  si inconstienta necontrolata. Am cunoscut acum dusmani ce mi sunt prieteni si prieteni ce mi au devenit inamici. Imi pare rau ca acum, cand trebuia sa  fim toti solidari pentru a reusi mai rapid sa invingem acest microb nevazut, am devenit chiar invers unii cu altii....
      Poate D zeu nu se supara, poate ne va ierta si acum! Sa fim sanatosi si atenti cu totii si la tot!
   Un sfat indraznesc sa va dau:  nu sariti peste nicio etapa a vietii, nunta, aniversare, botez sau alta sarbatoare, doar pentru ca acest virus isi bate joc de noi. Viata e prea scurta si frumoasa, deci traiti momentul ca si cum nimic rau nu s ar intampla, doar atunci putem invinge boala aceasta. Bineinteles ca trebuie sarbatorite cumpatat acum, dar nu trebuie uitate!
      A voastra, Andreea!

Adevarul sau ce l mascheaza cel mai bine

    Buna, dragii mei. Nu as fi vrut sa va scriu dar simt ca duc o lupta fada cu adevarul. Uneori simt ca mi e dusman, alteori ma ajuta. Insa cel mai aprig moment este cand cineva nu te crede, stiind ca tu ai spus exact realiatatea. Nu ai dovezi sau inregistrari si orice ai spune, esti inteles gresit, total aiurea. Dar cum avea tata o vorba "ai incredere in bunul D zeu!", atat mi a mai ramas sa fac. Alteori te ametesti in explicatii inventate si atunci esti crezut, fix cand nu trebuie, fix cand vrei sa ascunzi  adevarul.
      Recent ma zbat sa mi demonstrez ca ma insel, ca poate cel mai bun sau cea mai buna prieten sau prietena este cel, cea  care te crede.  Dar cum pot sa lupt cu fatarnicia unor persoane, cu falsitatea lor asa de bine jucata in fata altora, facandu se ca intruchipeaza pe bunii samariteni, atenti la nevoile si la surprizele celor apropiati?!
      Ma doare ca cei in care credeam, ca ma pot bizui pe ei, m au dezamagit. Ma doare ca nu sunt lasata sa spun pana la capat ce e de spus, ca nu sunt crezuta si daca incerc sa mint, sa ma prefac, atunci, culmea, sunt foarte bine crezuta si compatimita. Dar eu vreau adevarul, nu doar ce vor ei sa vada sau sa auda. adevarul ala care doare....
       Deunazi, o intamplare care ar fi putut sa ma coste viata , m a pus pe ganduri, am incercat sa cern adevaratele prietenii, cei carora le pasa sau nu, dar in primul rand, cei care ma cred. Exista persoane, care stiu sa asculte pana la capat, care, in primul rand, ma cred si exista cealalta categaorie, care orice as face sau zice, ma critica dur. Daca cineva iti povesteste ca asa s a intamplat si ca asa ai patit, cum poti avea tupeul sa zici: " eu nu cred ce zici ca tot ce zici imi face rau!" Pai asculta ma pana la final, prietene! Cum sa ti faca rau, un sfat care ti l cer sau doar povestea care sta in spatele cuvinteleor mele?! Nici macar nu ma lasi sa termin, pe bune?!
       Doar imi doresc ca timpul sa schimbe atitudinea oamenilor si felul lor de a se intoarce asa de mult impotriva mea!(pe gratis) Ma rog sa nu fie prea tarziu pentru mine, cum era sa fie acum, deunazi... Insa stiu, ca doar asa, daca nu o sa mai fiu eu, o sa se afle si or sa se inteleaga multe lucruri. Asa am patit si eu cu tata, cand n a mai fost el, am dat sens cuvintelor lui si l am crezut... dar era prea tarziu!
       Ma doare mult si ca in spatele atator lucruri frumoase, surprize sau mesaje pentru alte persoane, sunt tot eu, insa nici atunci crezuta, pur si simplu un om invizibil....Nu vreau merite, dar de ce nu sunt crezuta, nu inteleg?! Ce rau am facut eu sa patesc astea?! Eu, care pun la suflet... E chiar asa dificil sa ma credeti, spun adevaruuuul?!
Multi mi au spus sa renunt, ca degeaba incerc eu sa lamuresc pe cineva de adevar, ca daca respectiva persoana nu vrea sa vada acea latura, daca e orbita de perdeaua falsitatii si irealitatii, n o sa ma creada in veci.... Nu mai am putere sa m invart in cercul asta vicios, incercand sa i dau de capat, incercand sa gasesc solutii, daca nu exista dorinta si nici macar rabdare si intelegere, degeaba ! Cert este ca adevarul a fost cel mai mare cosmar al meu pana acum. Mai bine ma invatam cu minciuna....
        Ma rog ca macar copiii mei sa nu aiba ghinionul meu! 
 A voastra Andreea.
Va pup!